Nu ştiu
dacǎ cititorul acestei cǎrţi va gândi ca mine. Încerc sǎ mǎ dumiresc şi dacǎ personajele mele schiţate, se pot aşeza comod
într-un roman. Am amestecat planurile, n-am pus personajele sǎ relaţioneze
destul, alteori au relaţionat nefiresc, nu le-am conturat suficient ca
tipologie, ca epicǎ, psihologie etc. Recunosc uneori am amestecat stilurile,
timpii istorici şi cei ai povestirii, spaţiile, am inclus şi un metaroman, nu-i
prea mult? Fǎrǎ o succintǎ organizare!... De parcǎ am avut numai dubii, nu şi
idei.
S-ar crede
cǎ nu am depus nici un efort sǎ salvez lumea Tobârlanilor, în declin.
..............................................
Am lãsat dosarul din mȃnã flexȃnd
picioarele și legãnȃndu-mã ȋn balansoar. Copil fiind ȋncã aveam repere. Mã
trezeam buimac ȋn cãruțã cȃnd soarele de-abia rãsãrise. Veroana, mama, tata și
unchiu Petre ne luau cu ei ȋn luncã la vreme de sapã. Tata mȃna boii din
picioare șfichiuindu-i cu vorba. Hãis, Vȃnãtule! Plãvane, cea! Burtilã Maria și
eu, nu aveam sape, pãșteam boii și ne jucam purceaua ȋn umbra nucului. Cȃnd se
punea vipia, ne rãcoream la rȃu. Cu cine sã rãmȃnem acasã? Mama-mare Lina nu-și
mai putea mișca picioarele, sã aibã grijã de noi.
Ȋn fața covergii tata oprea boii, se dãdea
jos din cãruțã și ȋi ducea lui tata-mare ulciorul cu apã proaspãtã din fȃntȃna
lui. Apoi ne lãsam ȋn dreapta pe drumul zãvoiului, cam pȃnã ȋn dreptul nucului.
Aveam acolo fiecare familie cȃte o jumãtate de pogon de la ãl bãtrȃn. Rȃndurile
lungi de porumb se ȋntindeau pȃnã sub garã. Nilã ȋși avea și el locul lȃngã
noi, dar nu ne potriveam niciodatã la sapã ȋn același timp, ai lui grãbindu-se,
avȃnd terenuri și la Guia, și ȋn alte pãrți. Tanti Leana și țața aveau terenul
lipit de cel al lui tata-mare ȋnvecinat cu izlazul unde pãșteau vitele, pȃnã la
rȃu. Ceilalți frați mai domni Gica și Gogu n-au avut se pare pretenții la
pãmȃnt, iar Nicolae la ȋmpãrțire n-a fost prezent ...
Ne ȋntorceam seara și mãrturisesc mã
minunam de glasul ȋmblȃnzit al lui unchiu Petre (el dezjuga boii de la cãruțã)
și de tandrețea cu care-i țesãla și-i adãpa ȋnainte de a-i bãga ȋn grajd.
Duminica
în straie curate, mergeam la biserică. Uneori mai scăpam din vedere închinarea
icoanelor sub privirile încruntate ale ãlui bãtrȃn. Ne reȋntȃlneam la horă
Devale, sau ȋn parc la un meci de fotbal, după ce sorbeam zeama aceea gustoasă
cu bobiţele de grăsime înflorind pe deasupra în castronului smălţuit. Grăsimea
o lăsase din belşug în tuciul imens aşezat pe pilostrii fiertura vreunei orătãnii
sacrificate pentru sfânta zi lãsatã de la Dumnezeu pentru tihnă.
Distribuţia
bucăţilor era riguroasă. La masa copiilor ajungeau măruntaiele: aripile, pipota
şi ficaţii. Ciortanele şi pieptul se cuveneau bărbaţilor, stâlpii casei – de obicei înmuiate în
mujdei de usturoi. Femeile îşi disputau spatele, gâtlejul şi ghiarele şi cea
care era de rând la servit dintre Veronica și mama, îşi păstra pentru sine ca
pe un trofeu, târtiţa.
Oare
ce ne-a cutremurat ȋntr-atȃt edificiul domestic? Cine ne-a rãscolit organismul
ca o cȃrtițã, ca un cancer latent? Lãcomia, banul, pãmȃntul sã fi fost viermele
de oțel ce ne-a rãzvrãtit neamurile?
Îmi
închipui semeţia în capul mesei a lui tata-mare când reuşea să-i strângă în
jurul lui pe toţi cei opt copii în viaţă pe care-i avusese cu maica Lina. Obiceiul
era mai vechi. Eu nu i-am prins niciodată pe toţi. Ionel după ce se însurase cu
tanti Aurica nu prea catadicsea să coboare pe Priba, nu putea să-şi lase
cârciuma. Se dãduse cu totul de partea Dogarilor.
Gica,
luată de vârtejul vieţii, pe val cumva, prinsese un vânt bun la pupa şi nu-şi
putea lăsa jos pânzele, n-avea cum să-şi părăsească corabia.
Gogu,
cobora din tren şi la braţ cu Tanţi o sprijinea pe tocurile ȋnalte (provizorie
era ea din firea ei), sã nu-i zboare pălăria uriaşă albã ȋn praful drumului. Ajungeau
tot mai rar... și se plȃngeau de ce desființaserã comuniștii la garã serviciul
șaretelor, cum era odatã.
Ceilalți,
fiecare cu necazurile lui. Ce s-o fi schimbat ȋntr-atȃt, de unde atâta
încrâncenare că doar nu democrația
popularã ne-a învrăjbit în asemenea hal! Cel mai puţin aproape de loc nu-l
regăseam acolo la masã pe unchiu Nicu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu