Confirmare de primire

Nimic mai reconfortant pentru un scriitor decât să constate că gândurile sale, la capătul călătoriei, ajung să fie citite şi trezesc interesul. Mulţumesc Adrian Alui Gheorghe pentru lectură şi Confirmare de primire!

Adrian Alui Gheorghe este cu Ion Toma Ionescu.

CONFIRMARE DE PRIMIRE. ION TOMA IONESCU – ”Argintarium. Rescrieri” (Editura ”Art Creativ, 2016) și ”Al cincilea anotimp” (Editura ”Detectiv literar”, 2019)

”Argintarium. Rescrieri” este o antologie de poezie care ”dă seama” despre evoluția poeziei lui Ion Toma Ionescu pe parcursul cîtorva decenii de ”fapte poetice”. Poezia din ”Argintarium” te duce cu gîndul la ludicul arghezian, care funcționează ca un relativizant al imaginarului poetic, lexicul este bogat, surprinzător adesea, există o libertate interioară a textului care eliberează energii latente chiar la nivelul receptorului: ”în răstimpuri cad păsări/ una după alta precum/ casele/ înmuiate în armătură// cum să cadă o pasăre din cer/ dacă nu s-ar răsturna pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/ de viitură// bolovani de șuvoaie/ se rostogolesc pe versantul/ cât un gât de lebădă strâmt// un lanț de îngeri surfând/ supli se strecoară/ bine antrenați// pe plajă mică agățată/ în turla bisericii din deal/ lustruind/ scândurile cu ceară/ încolonați/ așteptăm/ bursa locurilor de îngeri” (bursa locurilor de îngeri). Al. Cistelecan subliniază, la poezia din ”Argintarium”, unda ”de umor de sine” și chiar doza de voie bună, la care putem adăuga o călătorie continuă prin spațiul memoriei afective: ”am văzut o fată tînără/ îmbrăcată în negru/ cum se legăna/ într-un scrînciob/ de ceară și miere// stătea dreaptă/ și lumina soarelui/ parcă se descăierase/ în ghemotoace/ risipite peste tot// își ținea brațele/ împreunate sub sîni/ sînii o strîngeau/ răzvrătiți de durere// ceara se topea/ și în arderea ei/ se cățăra un lujer/ de miere” (ceară și miere).

În ”Al cincilea anotimp”, apărut mai recent, poezia lui Ion Toma Ionescu este colocvială, de un ironism colorat, cu o senzație de lejeritate a scrierii, la discreția temperamentului poetic: ”se scrie poezie/ la berărie/ în spuma berii/ pe urdinişul muierii/ în buza mierii…// pe săpun/ în puşcărie/ şi pe fumul/ de tutun/ la ce bun…// pe cruci de apă// în călcâiul/ urmei vinului/ de la agapă/ pe cornul lunii/ sau pe sânii/ nebunii/ muiaţi de ploi/ pe frunza de stejar/ moartă/ pe-o gutuie/ sau pe-o hartă/ cu românica/ bătută-n cuie/ pe pălimar./ se scrie/ poezie/ rar” (se scrie poezie). Uneori faptul cotidian se insinuează în poezie, dramatismul momentului este deturnat de o proiecție într-un ”absolut” liric: ”Mi-am schimbat medicul de familie/ e ca şi cum viaţa mea s-a schimbat şi ea/ odată cu trupul/ cobor şi alerg pe sensul opus un drum/ înapoi în viitor/ nu mai sunt iepure şchiop şi mă joc/ de-a baba oarba cu lupul/ legaţi amândoi de păpuşar cu acelaşi fir.../ măcar dansăm în acelaşi delir/ parcă de un veac/ respir cu ochi de ciclop/ un parfum viu intens şi miop.../ paralel un stafilococ auriu creşte tot creşte/ rebel în starea lui de agregare/ şi mă izbeşte ca o stea căzătoare.../ şi nu mai ştiu dacă e un ea/ sau o el/ medicul de la reanimare” (Mi-am schimbat medicul de familie).

Cultivarea ”cu program” a jocului de cuvinte, a jocului de imagini, pe temeiul inspirației și al momentului de grație, ajută poezia lui Ion Toma Ionescu să evite locul comun, să dea senzația unui continuu vitalism tonic.

Două registre

Fiecare om are două registre.

Unul subţire, unde caligrafiază cu înflorituri de condei, adăugând şi câteva poze care să-i amintească momentele roze şi faste, ale vieţii sale. Nunta, naşterea copiilor, prima sa carte apărută în librărie şi două trei evenimente de consens general al fericirii publice: Nadia, Simona, Hagi.

Şi celălalt registru, gros, materializat într-un set de volume numerotate pe căprării cu cifre romane, adevărate tomuri ce fac să trosnească lemnul bibliotecii. Fiecare casă de român nu se există să nu posede în dotare un dulap unde să-şi ţină arhiva dezamăgirilor.

          Pe parcurs, din primul registru, revizuind, eşti obligat să constaţi că au rămas doar coperţile, destinul parşiv obligându-te să rupi filele. Cum să păstrezi în rochie albă de mireasă, nevasta? după scandalul ce ţi l-a făcut, neînţelegând că Mimi blonda, când a găsit-o în furou, tocmai era în teste, la birou… Cum s-o angajezi la relaţii cu publicul, fără să-ţi faci o părere personală, avizată, întreagă, instituţională să zic!?... Nevasta n-a putut să înţeleagă!... Nu plăcere imorală vinovată! Corvoadă, altceva nimic!...Nu era nicidecum un rai!

Ca şef, ai nişte obligaţii de servici.

Despre contextul general vreau să vorbesc de fapt aici. în acest post, nu particularizez că n-are rost. Nu spun o noutate cât de terfeloagă a ajuns registrul fericirii publice adevărate, în vremea asta oloagă a pandemiei, care ne-a dat pe spate. Constat, cu distanţarea socială la-ndemână, lumea s-a răsturnat. Până şi soţiei i se pare acum că eram mai sigur îmbrăţişat de blonda Mimi, la serviciu(victorie a la Pirus în beneficiu ei!), decât încoronat de virus. Mă spăla bine cu săpun în trei ape şi aproape sigur că rămâneam doar al ei…

          Trec mai departe şi mă înfiinţez la ghişeul dezamăgiri de la parlament. Aici mă aşez la o coadă lungă, din alte vremi, pân’ la Catedrală. Fiecare vrea pe moment, să înscrie câte ceva. Nemulţumirea e generală. Spiritele sunt aprinse. Se dă şah etern la guvern. Trag cu urechea. Se vorbeşte că Ciolacu s-a înfrăţit cu dracu ăla de Pontonel, şi împreună cu Tăricelu, într-un triunghi conjugal, vor să ducă mielu otrăvit cu Covit în grădină la Cotroceni.

Măi oameni buni n-aţi aflat că Paştele s-a amânat şi curând ajungem pe fundul gropii?...

Bat clopotele la Mitropolie. Cică s-au îmbolnăvit popii…

Să fim optimişti!

Fotografii miscate. Octavian Mihail Sachelarie

Elena Tîrziman, Mircea Recneală, Robert Foravu, Octavian Ştireanu, Dan Iordăchescu  – am enumerat doar câteva personalităţi în domeniul public al cărţilor, veniţi de la Bucureşti în Piteştiul nostru, cu ocazia lansării volumului, TRIUNGHIUL CUNOAŞTERII – LECTURĂ, CARTE, BIBLIOTECĂ, al domnului Octavian Mihail Sachelarie, directorul Bibliotecii Judeţene  – gazdele, plantând-o la prezidiu doar pe Simona Bucura Oprescu, vicepreşedintele CJ Argeş şi bineînţeles pe autor,  iar ca maestru de ceremonii, ne-am lăsat cu toţii învăluiţi, pentru a câta oară, de prezenţa de spirit şi de glasul cald al poetei Denisa Popescu.

N-o să cădem în greşeala de a enumera titlurile şi funcţiile invitaţilor! Ar îndoi desigur coala de hârtie pe care scriu şi s-ar auzi ecoul trozniturii până-n inima pădurii Trivale.(în textul iniţial, scrisesem inimile copacilor din pădurile transalpine, dar nu-i aşa, pierdeam contextul de mândrie al locului).

S-a strâns sub acoperişul Bibliotecii de la Piteşti, floarea aristocraţiei păstrătorilor şi cultivatorilor de carte scrisă, şi s-a adunat atâta popor în jur, de am crezut că în sfârşit se decodase limbajul tăbliţelor de la Tărtăria, urmând să se comunice rezultatul cercetărilor, iar acestea, confirmau fără urmă de îndoială că uitaţii strămoşi, tracii, trăitori pe meleagurile noastre, au fost cei dintâi care au descoperit scrierea, cu mult înaintea sumerienilor.

Unii spun, că dacă ai prieteni bibliotecari, e un semn sigur de nobleţe. Alţii şi-au imaginat paradisul sub forma unei biblioteci. Nu am pretenţia să mă număr în nici unul dintre grupuri, eu am făcut parte doar din grupul „albaştrilor” şi mărturisesc în lumea aceea cu staif în care mă rătăcisem, eram singurul în blugi şi adidaşi.

Era atâta vibraţie şi rezonanţă magnetică pe metru pătrat, încât sinapsele mele se încărcaseră cu oscilaţii de înaltă frecvenţă. Habar nu am dacă înşiruirea asta de cuvinte are vre-un sens fizic, sau metafizic, potrivit cu fenomenul rar în mijlocul căruia mă plasasem, ca să pot recepta informaţia pură, extrasă din depozitele celor care depăşiseră de mult stadiul şoaricilor de bibliotecă, dialogând savant despre programul Euronet şi competiţia sângeroasă, acerbă, între cartea scrisă şi cartea electronică, minunatul e-BOOK.

Ne-a lămurit magistral, dându-ne la toţi o ştire, despre mersul istoriei, domnul Octavian Ştireanu, printr-o reuşită metaforă, cum că, „apariţia liftului nu a dus la dispariţia scărilor!”. Câtă chintesenţă şi profunzime, mai că uitasem de secretul tăbliţele de la Tărtăria!

S-a vorbit cu îngrijorare despre tineret şi s-a invocat subliminalul, făcându-se o trimitere responsabilă către necesitatea realfabetizării năţiunii române. S-a vorbit despre tehnici specifice şi resetarea în limbaj a termenilor, carte, bibbliotecă, lectură, care să recucerească teritoriile cotropite de strigătul generaţionist şi revolut: ”Pe ei, pe ei, pe mama lor!”

„E momentul să strângem cioburile din societate şi să reconstruim cultura noastră strămoşească, să o repunem în drepturile ei!”. (Ce vă spuneam eu mai la început, despre tăbliţe!?...)

A fost o glumă. Sper să nu se supere nimeni.

Domnul Director Sachelarie merita o manifestare frumoasă, între prieteni deosebiţi şi a avut-o din plin cu prilejul lansării.

O generoasă masă, a strâns în jurul ei la sfârşit, sumedenie de scriitori locali, însetaţi şi flămânzi de cultură, mulţumiţi în fond că în cetatea Bibliotecii sunt păstrate cu grijă nederanjate şi cărţile lor. E reconfortant să gândeşti:

 „Peste sute de ani, când ne vor decoda urmaşii, chiar dacă nu vor înţelege nimic, vor fi mândri de noi şi vom fi Tărtăria de mai apoi..

(Pasarea cetii, martie 2012)

biblioteci virtuale

       Se dedică lui Octavian Sachelarie

 

privind dint-o parte
ochiul meu desenează
un vitraliu de frunze
galben-roșii
mișcate de îndeletnicirile
stăruitoare a unor vrăbii
patru-cinci
niciodată nu ai
o estimare exactă
nu le poţi număra
prinse în jocul
unei gimnastici
aparent dezordonate
ce leagă zborul scurt
într-o logică doar de ele știută

copacul acela e un soi
de bibliotecă
poate că vrăbiile mele
în sala lor de lectură
citesc cu pasiune
cărţile fundamentale
par concentrate
să înţeleagă semnele
hieroglife invizibile
ochiului meu imund

sunt straturi a căror
fior sau sens
trebuie recuperat
și așezat pe rafturi
într-o ordine anume
mișcând cu ciocul
deschid tainiţe
legături noi
încă neexplorate
norduri

când și când
par a fi descoperit
o imagine unică
o metaforă nepereche
și se strâng
ciripind
s-o împărăţească
împreună

ore întregi
cu o încântare vizibilă
lipsită de patimi
apoi într-o detașare
dementă
fiecare se retrage
în nordul de înger

 

 

De ziua poeziei ne jucăm cu focul

Cu fiecare zi călătorim alături de moarte şi ştim tot mai puţin ce este o fiinţă umană vie. Şi tot eu îmi răspund, poezind dintr-o rană ce tace ţipând, ca o carte de poezie, că nu ne îndoim de Dumnezeu, dar păcătoşii de noi ne încălzim cu norocul de a fi lângă Irina, Carmen Nicoleta, Daniela, Cristina, Violeta şi ne luăm de la ele lumina.

La mulţi ani de ziua poeziei!

Nimic despre Covid 19

Eu am văzut prin geamul unei Galerii, undeva la Haga, arta în stare pură. Mitul modern al unui nou Sisif pedepsit de zei să urce o piatră pe Colina Infernului, a spart în mintea întraripată a artistului plastic, ce-o fi fost el, dimensiunea operei depăşind limitele unui concept anume. Libertatea debordantă a novatorului neputând fi îngrădită, mai degrabă alăturarea viziunii sale făcând parte dintr-un sistem integrator îngăduit filozofilor.

În perplexitatea mea măruntă, am scrutat privind îndelung prin geam, de pe trotuar, să mă luminez asupra măreţiei sensurilor. Din păcate, un soare pieziş interfera acuitatea demersului. Faptul în sine mi-a stricat şi fotografia, pe care mă abţin s-o postez, pentru că ar putea încorseta descrierea. Totuşi, matricea vieţii reprezentată de cojile de ouă împrăştiate într-un echilibru al scenariului în cadru, din care plasma osmotică se deversase, amestecând gălbenuşurile colcăind de embrioni gata să înfrunte spaţiul şi timpul, rostogolind cipul din mintea lor ca pe o piatră sisifică. Fiecare pe propria lui colină.

În faţa şirului încolonat, ca un cap de pod, un om singur lipsit de cap, călărit de un alt om singur(dedublarea) şi el fără de cap, cu un rucsac în spinare plin cu ouă. Surprinzător, lipseşte violenţa din acest tablou absurd. Nicăieri nu curge sângele, ceea ce înseamnă că aşa a vrut artistul, să împace personajul dual cu destinul. Capetele, nevăzute în tablou sunt desigur bolovanii, pedeapsa zeilor, rostogoliţi deja dincolo de colină.

          M-am întrebat de ce uşa galeriei era închisă, dar tot eu mi-am dat răspunsul. Mulţimea de vizitatori prosternată de admiraţie, din cauza aglomeraţiei, ar putea periclita distanţarea socială recomandată (1-1,5 m), călcând pe cojile de ouă.

          S-au schimbat planurile. Perspectiva are altă lumină. Azi arta e pe jos, nu pe sus ca-n Capela Sixtină.

          Mă întorc în auto sechestrarea de acasă, dintre amintirile mele esenţiale. Mă urmăresc încă impresiile. Şi cele două personaje, fără cap din tabloul cu ouă de la Galerie. Fac legături, mă uit la televizor, mă pun la punct cu ultimele evenimente din China şi Italia răsfoiesc incidentul din aeroport cu românul încoronat din Spania şi constat ce neînsemnat de firavi suntem.