Fotografii miscate. Octavian Mihail Sachelarie

Elena Tîrziman, Mircea Recneală, Robert Foravu, Octavian Ştireanu, Dan Iordăchescu  – am enumerat doar câteva personalităţi în domeniul public al cărţilor, veniţi de la Bucureşti în Piteştiul nostru, cu ocazia lansării volumului, TRIUNGHIUL CUNOAŞTERII – LECTURĂ, CARTE, BIBLIOTECĂ, al domnului Octavian Mihail Sachelarie, directorul Bibliotecii Judeţene  – gazdele, plantând-o la prezidiu doar pe Simona Bucura Oprescu, vicepreşedintele CJ Argeş şi bineînţeles pe autor,  iar ca maestru de ceremonii, ne-am lăsat cu toţii învăluiţi, pentru a câta oară, de prezenţa de spirit şi de glasul cald al poetei Denisa Popescu.

N-o să cădem în greşeala de a enumera titlurile şi funcţiile invitaţilor! Ar îndoi desigur coala de hârtie pe care scriu şi s-ar auzi ecoul trozniturii până-n inima pădurii Trivale.(în textul iniţial, scrisesem inimile copacilor din pădurile transalpine, dar nu-i aşa, pierdeam contextul de mândrie al locului).

S-a strâns sub acoperişul Bibliotecii de la Piteşti, floarea aristocraţiei păstrătorilor şi cultivatorilor de carte scrisă, şi s-a adunat atâta popor în jur, de am crezut că în sfârşit se decodase limbajul tăbliţelor de la Tărtăria, urmând să se comunice rezultatul cercetărilor, iar acestea, confirmau fără urmă de îndoială că uitaţii strămoşi, tracii, trăitori pe meleagurile noastre, au fost cei dintâi care au descoperit scrierea, cu mult înaintea sumerienilor.

Unii spun, că dacă ai prieteni bibliotecari, e un semn sigur de nobleţe. Alţii şi-au imaginat paradisul sub forma unei biblioteci. Nu am pretenţia să mă număr în nici unul dintre grupuri, eu am făcut parte doar din grupul „albaştrilor” şi mărturisesc în lumea aceea cu staif în care mă rătăcisem, eram singurul în blugi şi adidaşi.

Era atâta vibraţie şi rezonanţă magnetică pe metru pătrat, încât sinapsele mele se încărcaseră cu oscilaţii de înaltă frecvenţă. Habar nu am dacă înşiruirea asta de cuvinte are vre-un sens fizic, sau metafizic, potrivit cu fenomenul rar în mijlocul căruia mă plasasem, ca să pot recepta informaţia pură, extrasă din depozitele celor care depăşiseră de mult stadiul şoaricilor de bibliotecă, dialogând savant despre programul Euronet şi competiţia sângeroasă, acerbă, între cartea scrisă şi cartea electronică, minunatul e-BOOK.

Ne-a lămurit magistral, dându-ne la toţi o ştire, despre mersul istoriei, domnul Octavian Ştireanu, printr-o reuşită metaforă, cum că, „apariţia liftului nu a dus la dispariţia scărilor!”. Câtă chintesenţă şi profunzime, mai că uitasem de secretul tăbliţele de la Tărtăria!

S-a vorbit cu îngrijorare despre tineret şi s-a invocat subliminalul, făcându-se o trimitere responsabilă către necesitatea realfabetizării năţiunii române. S-a vorbit despre tehnici specifice şi resetarea în limbaj a termenilor, carte, bibbliotecă, lectură, care să recucerească teritoriile cotropite de strigătul generaţionist şi revolut: ”Pe ei, pe ei, pe mama lor!”

„E momentul să strângem cioburile din societate şi să reconstruim cultura noastră strămoşească, să o repunem în drepturile ei!”. (Ce vă spuneam eu mai la început, despre tăbliţe!?...)

A fost o glumă. Sper să nu se supere nimeni.

Domnul Director Sachelarie merita o manifestare frumoasă, între prieteni deosebiţi şi a avut-o din plin cu prilejul lansării.

O generoasă masă, a strâns în jurul ei la sfârşit, sumedenie de scriitori locali, însetaţi şi flămânzi de cultură, mulţumiţi în fond că în cetatea Bibliotecii sunt păstrate cu grijă nederanjate şi cărţile lor. E reconfortant să gândeşti:

 „Peste sute de ani, când ne vor decoda urmaşii, chiar dacă nu vor înţelege nimic, vor fi mândri de noi şi vom fi Tărtăria de mai apoi..

(Pasarea cetii, martie 2012)

biblioteci virtuale

       Se dedică lui Octavian Sachelarie

 

privind dint-o parte
ochiul meu desenează
un vitraliu de frunze
galben-roșii
mișcate de îndeletnicirile
stăruitoare a unor vrăbii
patru-cinci
niciodată nu ai
o estimare exactă
nu le poţi număra
prinse în jocul
unei gimnastici
aparent dezordonate
ce leagă zborul scurt
într-o logică doar de ele știută

copacul acela e un soi
de bibliotecă
poate că vrăbiile mele
în sala lor de lectură
citesc cu pasiune
cărţile fundamentale
par concentrate
să înţeleagă semnele
hieroglife invizibile
ochiului meu imund

sunt straturi a căror
fior sau sens
trebuie recuperat
și așezat pe rafturi
într-o ordine anume
mișcând cu ciocul
deschid tainiţe
legături noi
încă neexplorate
norduri

când și când
par a fi descoperit
o imagine unică
o metaforă nepereche
și se strâng
ciripind
s-o împărăţească
împreună

ore întregi
cu o încântare vizibilă
lipsită de patimi
apoi într-o detașare
dementă
fiecare se retrage
în nordul de înger

 

 

Fotografii mişcate. Acoperişul cerului

Nu ştiu dacă Dumnezeu i-a oferit susţinere lui Ciprian Chirvasiu, profesor de literatură la Atelierele în paragină, să antreneze zborul tinerilor poeţi în siajul poeziei de revelaţie, dar ştiu sigur că s-a temut să nu se mistuie poetul, în focul arderii-de-tot a crucii sale.
Măcar să apuce să-şi finalizeze propriile „poeme postume”, pe care le avea în gând şi la care ne spunea că lucrează de ceva vreme.
Avea nevoie de linişte, şi Dumnezeu i-a oferit-o în cer, împotriva tuturor plângerilor lumeşti…

Nu cred că a dorit El, să dea marea lovitură în librăriile îngerilor, când va fi gata de lansat cartea, dar sigur s-a gândit la Nichita, singurul care ar fi putut să gloseze necuvinte dumnezeieşti de întâmpinare, postumelor sale.
Ciprian Chirvasiu, un om şi un poet atât de mare, încât n-a mai avut loc pe pământ modestia lui!

*

           Lui Ciprian Chirvasiu

!nici nu apuca soarele

să-şi spele-n rouă sudorile nopţii,
când pleca la muncă.
!ciocanul, canciocul pentru smoală,
foarfeca de tablă,
găleata, scripetele,
aşteptau de cu seară
în sacul de rafie.

!ţigara în colţul gurii scotea fum…

!la prânz mormăia:
,,cu răbdarea treci marea”,
când îl strigam.
!fără barcaz,
în mintea mea,
puţine şanse.

!de la un timp,
ploaia grozavă şi-o ameţeală
îl ţinea de pat.
până-ntr-o zi când zise:
,,tu, ondină, să-mi aduci sacul
din beci cu scule,
!urc.
musai că s-a spart
acoperişul ăl mare
şi dumnezeu n-are răbdare!…”

Fotografii mişcate

           Libertatea alegerii e panaceul creatorului. Tema asta mă pune pe gânduri. Se dă un câmp alb, întins, în ecranul monitorului, poate fi şi adânc, tridimensional, 5G Huawei, dacă ţii cu tot dinadinsul şi nu ţi-e teamă de coronavirus în poezie. Literele albe, fulgi de zăpadă rebeli, s-au strâns într-un brainstorming în norul negru din capul meu. Furtuna se dezlanţuie, viscolul se înteţeşte, o ceată de îngeri coborând din cer desenează sub troienele vălurite, cristiane pe schiuri. Fugitiv îmi zâmbesc, sporovăind mă înconjoară ca un aluniş tânăr, încercuind o pădure-mpietrită. Îmi scot briceagul şi retez scurt o nuieluşă dreaptă dintr-un snop de raze. O ascut la un capăt cum procedam în copilărie pe prundul râului când desenam în nisip soarele şi luna. Cu bagheta aceea va trebui să scriu pe zăpadă, tulburătorul eseu.

Despre libertate poţi avea abordări multiple. Important e să ai întotdeauna posibilitatea să alegi o direcţie nouă. Eu am ales să scriu în acest mod, alb pe alb, chiar dacă pe margine, juraţii, mă presează, înjură şi fac gesturi obscene arătându-mi cu degetul că sunt reguli şi scrisul nu poate fi de capul lui, autonom.

Nu sunt autonom, nu am auto-mobil cu care să mă plimb fără reguli de circulaţie, nu mai sunt tânăr. Împrumut de la rent a car, azi un automobil de culoare roşie, mâine unul argintiu… Le schimb după caz şi dispoziţie sufletească. Doar în week-end când vine muza să mă scoată din gândurile mele, ea conduce acelaşi tip de maşină luxoasă, o limuzină albastră rezervată din timp.      

          De ce nu conduc eu? Cum aş putea pierde spectacolul de lângă mine!?... Ţinuta perfectă, suplă, elegantă, uşor înclinată spre înainte, figura destinsă care se deschide, înflorind simultan cu apăsarea piciorului pe acceleraţie, şuviţa de păr ce-i intră în ochi, când îşi întoarce spre mine scurt privirea senină, mulţumită, genunchiul uşor dezgolit cănd apasă ambreiajul, bucuria manifestată când depăşeşte "momâile din trafic". „Ce-or fi căutând trovanţii ăştia pe banda a doua, n-am să pot pricepe!?...

Fericit şi eu de fericirea ei i-am arătat pe tabloul de bord viteza. Depăşise de mult admisibilul. S-a aşezat în scaun retrăgându-şi uşor piciorul de pe acceleraţie.

„Libertatea dacă n-are norme, e boemă ca viaţa fără urmări!”
           A virat uşor la stânga trecând dincolo de marginea drumului şi a oprit în spaţiul tridimensional. Un câmp, altădată alb, era nimbat de flori multicolore. Am strâns un buchet şi i l-am oferit cu drag. Eseul era gata

Până la firma rent a car de unde închiriase maşina am condus eu şi ea mi-a ţinut în braţe gândurile .

La inaugurarea Atelierelor în paragină. Fotografii mişcate

Marea revarsă dinspre orizontul albastru muzica amplă, majestoasă a valurilor. De dincolo de pălăriile de trestie ce desenează pe nisipul fierbinte ciuperci inconsistente de umbră, vin spre noi acorduri ritmate, contrapunctate de bubuitura unei pedale prăvălite peste pielea de bivol întinsă a unei tobe.

Clapele pianului rostogolesc o linie melodică înaltă, în consonanţă cu sunetul valurilor,  cioplit în aer printre arabescurile din zborul planat al pescăruşilor.

Stau pe un şezlong alb, desluşind norişorii de vată ce filtrează lumina soarelui. Şi odată se face gol în mulţimea de pe plajă şi o siluetă bronzată, blondă, cu mers elastic se îndreaptă fix către mine.

Toţi ochii plini de invidie privesc ţinta mişcătoare, de parcă acolo s-ar afla capătul nordului. Îmi face semn s-o urmez în mare, lunecând ca o sirenă sub valuri. Un cântec vrăjit vine din adâncuri. Braţele mele vâslesc, parcă mă simt mai puternic şi apa mă trage cu fire nevăzute.

Am trecut de geamandură. Suntem departe în larg, doar noi doi. E o fericire simplă. Visez?...

Înapoi!!!... strigă dintr-o barcă salvamarul

*

Ionescule, ieşi din vrajă, ţi-a plecat mintea cu sorcova! Tu eşti în acest moment la evenimentul de la Trafalgar, Ateliere în paragină, care tocmai ce se inaugurează. Nu pe plajă cu sirenele!… Ciprian Chirvasiu vorbeşte parcă dăruind, despre o şcoală de poezie la Bucureşti. Ce ţi-a turnat omul ăsta frumos, Firiţă Carp, în pahar, din izvorul domnesc adus de la Baia Mare de Romeo Ioan Roşiianu?

Am auzit că nişte haimanale stau la pândă şi vor să vândă şi apele minerale. Noi cu ce mai rămânem? Fără poezie viaţa e un chin!... Ăştia nu merită nici apa din vin!

Pare că Lucian Vasilescu s-a prins de jaful pus la cale şi cântă la microfon cu sufletul sărat de jale un cântec etern, susţinut la chitară de Nicu Nicuşor.

Adrian Suciu a simţit şi el pericolul şi a strâns în jurul său, ca un Decebal ceresc, toate preotesele credincioase, punându-le pe tavă pocalul împărătesc, să-şi ia fiecare miere din otravă. Mărturisim orişicui vrea să asculte şi noi iubim multe dintre preotesele lui, dar din faţa tramvaiului 4, te dai înapoi!... Oricare dintre ele poate fi Maria Polevoi.

Romeo Ioan Roşianu bântuie ca un bărzăune din floare în floare, într-o scrisoare de rugăciune, mai e Creativ ca oricând. Dan Marta ne introduce pe rând în arta teoriei in nuce. Florin Dochia preţuieşte în filigran rochia Lilianei Filişan, despărţind altiţele în cruce de metaforele din gând. La rându-i, peste trei rânduri de mese, Ioan Vintilă Fintiş rătăceşte centaur rănit, blând. Gabriel Cojocaru ţese în sfârşit tunător versul de aur din noul volum… Şi încet-încet poezia se destramă într-o hologramă de fum.

În ce mă priveşte,  am citit în tăcere nu despre mare şi soare, ci despre Ceară şi miere… În timp ce Cornel Octavian şi-a găsit o activitate de nişe, împărţind afişe…

Aşa au pornit în prima lor pagină, Atelierele în paragină din Bucureşti…Drum bun!

*

acoperişul  

nici nu apuca soarele să-şi spele-n rouă sudorile nopţii când pleca la muncă.

ciocanul, canciocul pentru smoală, foarfeca de tablă, găleata, scripetele, aşteptau de cu seară în sacul de rafie.

ţigara în colţul gurii scotea fum…

la prânz mormăia: ,,cu răbdarea treci marea”,când îl strigam.

fără vapor, în mintea mea, puţine şanse.

de la un timp, ploaia grozavă şi-o ameţeală îl ţinea de pat, până-ntr-o zi când zise: ,,tu, ondină să-mi aduci sacul, urc, musai că s-a spart acoperişul ăl mare şi dumnezeu n-are răbdare…”                                                                                                                   

ţapinarii cerului

primenesc vorbele

rugăciunii…
diluviul mă strânge
sub pielea încreţită
precum coaja unui copac…
dacă pârloaga
fulgerelor
ar fi fost ursită
să spargă cercul de nori
poate că ploaia
n-ar fi rămas
nesfârşită

doi câte doi perechi

urcăm pe corabie
mireasma de sare trece
peste bordul înalt
năpădeşte
precum iarba…
înşiraţi pe zare
îngeri ţapinari
în convoi prelung
cară cu plutele
tulpini tinere
de stejari  

doar în cer

a rămas pământ
un platou
cu pădure
de cruci
pe un vârf de munte
singuri poeţii
poeţii tăcuţi
şi uitaţi  
tresar
la ecoul
loviturilor
de secure

 (Din volumul Fotografii miscate, in pregatire) 

Fotografii mișcate. Nicolae Oprea

Unde autorul are şansa să se pună

bine cu criticul

Magda Grigore, moderatoarea unei după-amiezi agreabile la Centrul Cultural Pitești, invită pe rând să vorbească despre Nicolae Oprea – criticul, universitarul și omul de cultură la împlinirea maturității depline, 65 de ani – pe cei aflați în scenă la prezidiu, pregătiți să rostească o alocuțiune, dar și pe majoritatea dintre cei aflați în sală, luați prin surprindere oarecum. Pot să afirm cu certitudine că pe toată durata întâmplării, chiar dacă s-a bătut monedă omagială din argint cum se obișnuiește, nu s-au făcut exagerări, seria fiind limitată și de bun simț.

Momentul aniversar a coincis cu lăsarea la vatră a tânărului pensionar, apreciat profesor și conducător de doctorate din Universitatea piteșteană și cum nimic nu este întâmplător până la capăt, cu ocazia respectivă s-a lansat și o carte cu un titlu potrivit. Nicolae Oprea 65. Un critic exigent și liber, îngrijită de fiica sa Adriana Lazăr împreună cu Dumitru Augustin Doman.

Pe parcursul derulării întâmplărilor și amintirilor povestite de către prieteni, colegi de catedră universitară și doctori sau doctoranzi ale căror doctorate le-a condus sau încă le mai conduce, au vorbit un număr mare de scriitori argeșeni care au ținut să fie aproape cu acest prilej de președintele Filialei lor. Nu pot continua fără să fac o remarcă în trecere.

Copleșitor ascendentul feminin al racului! După câte doctorițe și doctorandițe erau în sală, nu cred că domnul profesor la şcoala doctorală a fost al dracului, cum se  zice. Ar fi fost sala goală!

Mie personal mi-au plăcut cuvintele pe care le-a meșteșugit Denisa Popescu, punându-i în mână sărbătoritului o floretă și numindu-l “spadasinul desăvârșit al criticii literare românești”. Pentru sintagma asta Nicolae Oprea îi rămâne dator circa “47”(titlul noului volum de poezie al Denisei) de cronici! Pare că nu mai are cum să mişte atât de liber în teritorii păgâne!…

Mă uitam la Magda Grigore, desenând în aer cu bagheta ei fermecată numele următorului vorbitor și mă gândeam dacă ar greși punându-mă în pagină prin ordin de zi, eu ce-aş folosi ca îndulcitor? Bine că n-a greșit! Ce să aibă de zis un proscris la aniversare unui critic și exeget împlinit, pe deasupra președinte al filialei?...

„Să nu se împlinească în operă, până nu descoperă şi scriitori argeşeni valoroşi, trăitori în parohia dumnealui, mai ironici sau mai serioşi, buni de statui!

Să le scrie cronici tuturor în timpul vieţii dumnealui/ dumnealor!

Pensie uşoară şi mult spor!”

*

pensionarul

pensionarul ce fiinţă ciudată

foşgăie ca furnica prin iarbă

la rădăcina timpului

cărându-şi în sacoşa lui goală

tot mai grea umbra

toate-i sunt potrivnice...

azi-noapte banditul de păianjen

şi-a ţesut pânza

în urechile lui clăpăuge

spre dimineaţă

ceasului din perete

i-a fost jefuit tic-tacul

şi ajuns târziu la farmacia din colţ

văzu că jandarmii puseseră lacătul

eliberând zona

pentru o ameninţare

iminentă cu bombe

taman azi când trebuia să sosească

un transport cu ceaiuri

din fructe de pădure…