La bară(pandemice)

 

1.    Stăm în case ostatici,

împletind apatici

plase de vânt

în fuioare de nor…

 

La televizor se transmite

o dramoletă uşoară

dintr-un serial

cu o planetă bizară,

rămasă fără oameni

şi fără semnal…

 

Un înger de fier,

sub brazda din cer,

răstoarnă în draci,

cenuşă şi oase de fum,

rămăşiţe şi scrum

dintr-un sol roditor

altădată,

mărunţit şi suflat

pe goarnă, ca la carte,

pământ de flori

atins de moarte,

cernut

şi cărat în saci…

 

Nefericita aia,

evident singură,

a deschis iară

sezonul de vară,

sărind şotronul

în piciorul gol,

direct

pe miriştea rămasă.

Un şotron dement…

 

Şi continuând firul dramei

pe latura neguroasă,

dansa haotic

un dans erotic, la bară,

pe toporiştea de coasă,

deasupra lamei

cu tăiş ascuţit…

 

Un vârtej

de rotocoale spirale,

cum văzuse ea

la o dansatoare

de la românii au talent…

 

Urma-i sângerie,

urca pe vrej,

insolent,

până-n soare…

 

Staţi acasă, distanţaţi!

Nu treceţi strada!

Moartea e atinsă de virus

şi masca subţire de nori Cirus, 

n-o poate ţine în fire!

N-aveţi cum s-o salvaţi!...

 

Cum să te opui sorţii,

Cu interfaţa de nori?...

Poate să cadă din cer zăpadă

şi morţii, i se ia viaţa!...

 

Iar anonimii de noi, fără moarte,

cum trăim mai apoi?...

(Dans la bară)

 

O mână de poezii care mângâie

 

Violeta Anciu. Migraţia inocenţei. Editura Tribuna, 2021.

 

compune-te şi descompune-te/ compune şi descompune la nesfârşit/până piesele se fac atât de mici încât/ devin bucle, şiraguri, unghiuri/ afli de ce iubeşti geometria şi compoziţiile/

fără să te întrebi de când sau unde/ compoziţiile te calculează singure şi vin/ până la capăt…pg.62, spre tine.

Am extras aceste versuri din singurul poem ceva mai lung, poem aflat în finalul cărţii, ca o confesiune după un act ce ar fi putut marca sfârşitul, dacă ar fi fost să fie, al unei presupuse inocenţe, urmând să devină cumva cheia unei profesiuni de credinţă. Migraţia inocenţei, evident prea târzie, poate fi luată în consideraţie doar ca o alintare, poeta, suficient de experimentată, expunându-şi înoptările sale rafinate, în spaţiul uşor cosmopolit prin diversitate culturală, dar fără îndoială bine ales, sub auspiciile prestigioasei edituri de la Tribuna.

În această a doua carte, ce urmează după alte maşini şi un fotograf amator, sunt adunate piesele unui compoziţii de rezistenţă, de o simplitate şi sobrietate ce numai luciditatea conştiinţei de sine, a  unui artist format, o poate duce cu succes la îndeplinire. Ca într-un puzzle ale cărui componente le poţi aşeza după propria logică, asimilând imagini inedite şi construind parcă totul din nimic.

îmi adun inima de pe şantier/ din ea îţi construiesc case de păpuşi/ în care poţi fi oricine/

uneori când ridici cerul/ arăţi cum e să fi liber/

ne ancorăm comediile/ de hamace legănate în întuneric/ topim vinul mult prea devreme/

m-ai creat dincolo de recunoaştere/ pe şantierele din care/ am ştiut să mi te compun. Pg 18.

Poţi citi oricum! Aproape că poţi lua versuri disparate şi uimit constaţi că le poţi lectura împreună, pentru că ele se simt şi se completează fericit.

te mai iubesc o dată/ între răsărit şi amiază/pg. 7/ cineva muşcă/ bucăţi din trupul meu/pg.10/ îţi simt foamea cum taie carnea şi pătrunde în oase/ pg.11

Nu treci o pagină fără măcar o străluminare.

tu copilă/ te furişezi în patul meu/ când locul răsună a gol/ şi nu mai abureşte nimeni geamurile/ te prefaci că dormi/ în aşternuturi de mătase/ că cineva îţi aduce/ micul dejun la pat/ îţi împleteşte părul/ lung şi roşu(sau violet)/ fel de fel de animale neştiute/ dansează fără picioare/ oarbe pe creştetul tău/ copilă nu te vede nimeni/ nici pământul/ nu te-a ştiut vreodată!/ singură ai învăţat/ să muşti din jar/ ca dintr-o felie de cozonac/ să-ţi modelezi din cioburi şi jar/ un trup care să-ţi servească măcar cât de cât. pg14

ne  facem de cap/ într-un scenariu prestabilit/ ni se pare complex/ cum ne închinăm nebunilor/ care mint cel mai bine/ râdem mult, râdem până uităm/ că zilnic purtăm pe umeri/ un sufleor miop cu umor negru. pg 15

Aproape că nu-şi găsesc locul cuvintele cronicarului! Ce să spună el în plus  când versurile poetei ştiu cum şi de ce, să spună suficient. Aproape că nu este nevoie de titluri, este fără îndoială în pagini, se simte intens, doar cititorul şi poeta, ţinându-se de mână într-un dialog mut. Titlurile sunt doar ca să tragi aer în piept şi să nu se întâmple un haos mic.

păşeşti pe trupul meu cum ai păşi/ pe apă/ îmi păstrezi pielea curată şi netedă ca/ să/ ţină laolaltă un haos mic pe care îl/ creşti/pg 22

clavicula unor femei din plastilină/ te ţine drept/ pg 23

plouă devreme se înserează des/ ar merge o votcă dar nu bei tărie/ 19

liniştea nu se îndestulează/ până nu lingi de pe degete/ ultima picătură de tăcere/24

Şi ce poate fi mai frumos, mai semnificativ decât o piesă în trei pauze

să pui lucrurilor pe nume,/ ce nu priveşti în ochi/ ce te sperie/ ce te transformă.

(pauză pentru respiraţie)

să te cunoşti prin celălalt/ când te vei fi îndepărtat de lume/ la limita suportabilului şi înapoi/ o amorţire perpetuă lăsată la înflorit.

( se iese la ţigară)

să simţi tot la nivel de celulă/ cum te îngenunchează cea mai mică/ suflare/ cum te mângâie dorinţa de vindecare/ în lipsa unei reacţii care să le cuprindă/ aproape frenetică/ o înecare în sine.

(ultima pauză pentru linişte)

să te predai. Pg. 31

Si tot aşa, nici nu simţi când ai trecut de jumătatea cărţii şi eşti întru totul de acord cu autoarea în orice stare de agregare ar fi ea.

femeile au ochii verzi pielea într-o mie/ de feluri/ iar părul le coboară peste glezne şi/ pipăie asfaltul înainte de a călca/

învaţă să mergi înapoi/

ultima dată să fumezi/

de la degete spre vârful inimii/ pg.32

Sintagmele sunt precise şi legătura directă nu se dezminte, rămâne complice cu cititorul până la sfârşit.

primeşte bucăţi din mine/ca pe o împărtăşanie zilnică/…. Eşti împovărat mititelule/ dinainte să fii/ iar greutatea clipelor tale/ îţi aparţine prin datorie. pg.39.

Mă apropiu de încheierea acestei lecturi plăcute, am uitat de Covid, de mască,  de distanţare…

de la etajul cinci văd cum plămânii devin vată de zahăr/ orice îmbrăţişare atrage altă îmbrăţişare/ pg 51 şi, repet în gând o întrebare care parcă vine din mine, am scris şi eu undeva, cândva, „ce rotunzi sunt umerii ploii…”

ai văzut vreodată/ cum tace un fluture/ pe umărul vântului?/pg.41

 

Poezia, autentică, vie, cu emoţii moderne şi repere industriale, lasă spre final un suflet mic şi negru, depresiv, să se dea de trei ori peste cap şi aşezat pe roata de rezervă să privească cerul, din staţie în staţie, înălţând de sfoară, umbra unui zmeu, într-un triptic inspirat al zădărniciei.  

*

la o masă goală/ un dumnezeu aşează/ pe categorii şi forme/ obiceiuri de unică folosinţă/ alţii le consumă/ sub lumină galbenă/ sorb absenţi dintr-un/ pahar gol/ aşteptându-şi rândul/pg.55

*

          poveştile-s altfel aici/ focul se taie cu furculiţa/ în măsuri egale/ se împarte mesenilor/ şi ei se bucură/ ca de prima împărtăşanie/ inspiri şi asculţi/ o mare de suflete/ cu aşteptări şi propuneri/ năvălind spre tine/ un cărăuş prost plătit/pg.58

*

          migrăm pre nord/ din nevoia de cunoaştere/ şi ne lăsăm pieile în urmă/ pe drumul cel mai scurt/ ne consumăm unii pe alţi/ şi mergem mai departe/ tragem adânc în piept/ focul acesta/ cu rădăcini cu tot./pg 59

Ion Toma Ionescu

Aprilie

Te-am văzut

goală între oglinzi.

Apele lor te încolăciseră,

două pâraie gemene,

de munte.

 

Se repezeau

pe curmătură,

între muncele rotunjite

de chemarea verii,

săreau stropi

 

Abia de osebeam

două mere

aşezate simetric

în calea

sălbăticiunilor.

 

Ochii mei doi,

tocmai

ce învăţaseră

să urle

ca puii de lup…

Oile lui Şoşoacă. Reflecţii la mişcările străzii

O mare agitaţie de ură, stârnită de prea multă incultură şi de interese; unele mărunte, altele oculte… Induse, adevărat, pe fondul unor greşeli şi bâlbâieli de comunicare, cum le place analiştilor să spună, ce se tot adună de la o vreme şi care parcă nu mai are răbdare să ţină barca în legănare… Dând, adevărată măsură pericolului ajuns în punctul critic, având a ne teme că nu vom mai putea funcţiona ca popor, vegetând la televizor şi vizionând mioritic degradarea de troacă la care s-a ajuns în disputa ireală dintre oile ciobanilor şi oiţa cu lână din fire de AUR, a lui Şoşoacă… Îmbetată de mărire şi supralicitându-şi aroganţa.

Cer scuze ciobanilor care veacuri la rând au asigurat neamului românesc transhumanţa!

Dacă nici duşmanul care sporeşte zilnic zădărnicia şi ne macină din afară şi din interior, precum o picătură chinezească OMENIA, nu ne mai uneşte, să facem zid de apărare în jurul cetăţii, să ne apărăm copiii, părinţii şi casele, împreună în numele libertăţii, cum am făcut-o de fiecare dată, înseamnă că sub clar de lună, în noaptea minţii ni se vor descărna oasele, viţa de vie uscată va pieri şi vor rămâne pe câmp înşiraţi, aracii carbonizaţi şi niciodată în Grădina Maicii Domnului nu vor mai înverzi copacii şi păsările nu-şi vor mai înălţa trilul

Poate că viziunea mea e prea sumbră şi FITILUL aprins în flacăra lumânării, nu ne va lăsa fără umbră! Poate că ne vom trezi să rămânem sortiţi vieţii cu mintea cea de pe urmă!

Mecanismele magiei. O ediţie a prestigiului. Daniel Marian

Ion Toma Ionescu

Mecanismele magiei. O ediţie a prestigiului 

 

(Ion Toma Ionescu – „Crucea de piatră”, Ed. Art Creativ, 2021)

Pe un făgaş elegant petrecându-se evenimente nebănuite, îmi vine în minte o peliculă de fantastic şi de mister, a cărei acţiune este plasată în epoca victoriană, ondulată în jurul piesei principale: prestigiul realizat prin magie.

Într-un mod uşor eufemistic, Ion Toma Ionescu, chiar poate fi prezentat drept un magician, înrudindu-se cu meşteri de seamă ai iluziei, cu priză de scenă la publicul larg. Fiind unul dintre aceia care am urmărit îndeaproape întreaga sa producţie lirică, mă situez confortabil în compania binevenitei antologii, cu un titlu smuls din istoriile romanţate ale Bucureştiului.

„Crucea de piatră” întruneşte o sumă de ’păcate’ care de care mai fierbinţi, actualizându-şi permanent esenţele în formule de seamă. Este cazul să pornim „Sub magie”: „ca şi cum luneci/ cu mâinile/ desfrunzind pielea/ ceţoasă/ devălmăşind voit sub/ cearceafuri de smalţ/ ordinea riguroasă/ a liniilor prelungi// am văzut o casă/ în zwolle/ din colţuri sparte/ de cărămidă/ arsă în foc/ ieşind în relief/ ca ţepii unui arici// ce fiinţă hieratică/ şi caldă/ ademenind/ sub magie/ stă să se deschidă/ sub pielea-ţi/ trandafirie// */ Lung ca un lujer,/ cuţitul scrijeleşte/ marginea clipei”.

În felul său natural, Ion Toma Ionescu recompune realul în ipostaze nonconformiste, debordante imagistic şi ideatic, arhitect al imaginaţiei fiind. Versuri scurte, percutante, asigură o structură fluidă, ’sigură şi eficientă’, de parcă s-ar vaccina întreg universul astfel încât să treacă ritmic, vioi, peste inerente colapsuri.

Avem parte cu generozitate de necondiţionată tandreţe, într-o concentraţie simbolistică plasată pe fondul unor largi curbe spaţiale şi temporale: „iar s-au jucat îngerii/ toată noaptea/ s-au zbenguit/ s-au bătut cu pernele/ lor moi/ un fulg n-a rămas în cer// ne-a acoperit zăpada/ parcă şi sângele-n mine/ e alb/ îmi ţin strâns/ în pumni respiraţia/ să nu-mi scape/ ca pe vremuri/ Sfoara unui zmeu// */ Linişti răpuse,/ zvon de arginţi năvălind/ ca un stol de sturzi...” (Prima ninsoare).

Astfel am face bine să ne amintim ninsorile copilăriei, pufoase, bogate şi nevinovate, fără asprimirile lor de mai târziu, în neînţelese vremuri. Încât cu siguranţă nu ne-am mai certa cu iarna, ori de câte ori de câte ori are chipul piedicilor vieţii.

Sunt, ce-i drept, la capătul opus al simţirilor, şi celelalte ierni, scrijelite în suflet, ca nişte lupi haini, neiertători cu biata pradă: „ca pădure/ sufletul meu troienit/ izbit de viscol// ies din nămeţi cuvintele/ căprioare flămânde/ haikuuri/ săltând pe/ zăpada încinsă// necuprins/ de alb/ răzvrătit// şi vânătorul/ din departele verii/ cu mireasma/ otavei/ în praful de puşcă// */ E o criză de/ alb murdar şi asemeni/ de bitum stelar...” (Ca o pădure sufletul).

Tot un fel de iarnă e şi pe umerii „Crucii de piatră”, are el poetul tainele lui nenumărate şi profunde cu acest anotimp când lin, când prăpăstios: „e o iarnă/ de ţinut minte/ liber la alb/ necuprins/ viscolul latră/ fierbinte şi/ la crucea de piatră/ felinarul/ s-a stins” (Crucea de piatră).

Dar staţi că nu s-a terminat, nu se poate termina astfel, fără nicio împrimăvărare... Mai răsare şi „Crucea de piatră 2”, e în carte, o veţi găsi plutitoare într-o atmosferă filosofală şi cu un iz de nepieire.

Iar un poem văratec de-a dreptul văruieşte miraculos, umbrele destinului: „am zărit o blondă/ la călanu mic/ pe stradă/ avea/ atâta cocs în ea/ de se topea/ ca un bulgăre/ de zăpadă/ în inima mea// */ În sufletul orb/ trâmbiţează trupul gol/ al unei femei” (Blonda de la cinci).

Ion Toma Ionescu şi poemele „Crucii (sale) de piatră”, ca nişte lame, ca nişte incizii...

Mulţumesc Daniel Marian pentru scrisură!