Violeta Anciu. Migraţia inocenţei. Editura Tribuna, 2021.
compune-te şi descompune-te/ compune şi descompune la nesfârşit/până piesele se fac atât de mici încât/ devin bucle, şiraguri, unghiuri/ afli de ce iubeşti geometria şi compoziţiile/
fără să te întrebi de când sau unde/ compoziţiile te calculează singure şi vin/ până la capăt…pg.62, spre tine.
Am extras aceste versuri din singurul poem ceva mai lung, poem aflat în finalul cărţii, ca o confesiune după un act ce ar fi putut marca sfârşitul, dacă ar fi fost să fie, al unei presupuse inocenţe, urmând să devină cumva cheia unei profesiuni de credinţă. Migraţia inocenţei, evident prea târzie, poate fi luată în consideraţie doar ca o alintare, poeta, suficient de experimentată, expunându-şi înoptările sale rafinate, în spaţiul uşor cosmopolit prin diversitate culturală, dar fără îndoială bine ales, sub auspiciile prestigioasei edituri de la Tribuna.
În această a doua carte, ce urmează după alte maşini şi un fotograf amator, sunt adunate piesele unui compoziţii de rezistenţă, de o simplitate şi sobrietate ce numai luciditatea conştiinţei de sine, a unui artist format, o poate duce cu succes la îndeplinire. Ca într-un puzzle ale cărui componente le poţi aşeza după propria logică, asimilând imagini inedite şi construind parcă totul din nimic.
îmi adun inima de pe şantier/ din ea îţi construiesc case de păpuşi/ în care poţi fi oricine/
uneori când ridici cerul/ arăţi cum e să fi liber/
ne ancorăm comediile/ de hamace legănate în întuneric/ topim vinul mult prea devreme/
m-ai creat dincolo de recunoaştere/ pe şantierele din care/ am ştiut să mi te compun. Pg 18.
Poţi citi oricum! Aproape că poţi lua versuri disparate şi uimit constaţi că le poţi lectura împreună, pentru că ele se simt şi se completează fericit.
te mai iubesc o dată/ între răsărit şi amiază/pg. 7/ cineva muşcă/ bucăţi din trupul meu/pg.10/ îţi simt foamea cum taie carnea şi pătrunde în oase/ pg.11
Nu treci o pagină fără măcar o străluminare.
tu copilă/ te furişezi în patul meu/ când locul răsună a gol/ şi nu mai abureşte nimeni geamurile/ te prefaci că dormi/ în aşternuturi de mătase/ că cineva îţi aduce/ micul dejun la pat/ îţi împleteşte părul/ lung şi roşu(sau violet)/ fel de fel de animale neştiute/ dansează fără picioare/ oarbe pe creştetul tău/ copilă nu te vede nimeni/ nici pământul/ nu te-a ştiut vreodată!/ singură ai învăţat/ să muşti din jar/ ca dintr-o felie de cozonac/ să-ţi modelezi din cioburi şi jar/ un trup care să-ţi servească măcar cât de cât. pg14
ne facem de cap/ într-un scenariu prestabilit/ ni se pare complex/ cum ne închinăm nebunilor/ care mint cel mai bine/ râdem mult, râdem până uităm/ că zilnic purtăm pe umeri/ un sufleor miop cu umor negru. pg 15
Aproape că nu-şi găsesc locul cuvintele cronicarului! Ce să spună el în plus când versurile poetei ştiu cum şi de ce, să spună suficient. Aproape că nu este nevoie de titluri, este fără îndoială în pagini, se simte intens, doar cititorul şi poeta, ţinându-se de mână într-un dialog mut. Titlurile sunt doar ca să tragi aer în piept şi să nu se întâmple un haos mic.
păşeşti pe trupul meu cum ai păşi/ pe apă/ îmi păstrezi pielea curată şi netedă ca/ să/ ţină laolaltă un haos mic pe care îl/ creşti/pg 22
clavicula unor femei din plastilină/ te ţine drept/ pg 23
plouă devreme se înserează des/ ar merge o votcă dar nu bei tărie/ 19
liniştea nu se îndestulează/ până nu lingi de pe degete/ ultima picătură de tăcere/24
Şi ce poate fi mai frumos, mai semnificativ decât o piesă în trei pauze
să pui lucrurilor pe nume,/ ce nu priveşti în ochi/ ce te sperie/ ce te transformă.
(pauză pentru respiraţie)
să te cunoşti prin celălalt/ când te vei fi îndepărtat de lume/ la limita suportabilului şi înapoi/ o amorţire perpetuă lăsată la înflorit.
( se iese la ţigară)
să simţi tot la nivel de celulă/ cum te îngenunchează cea mai mică/ suflare/ cum te mângâie dorinţa de vindecare/ în lipsa unei reacţii care să le cuprindă/ aproape frenetică/ o înecare în sine.
(ultima pauză pentru linişte)
să te predai. Pg. 31
Si tot aşa, nici nu simţi când ai trecut de jumătatea cărţii şi eşti întru totul de acord cu autoarea în orice stare de agregare ar fi ea.
femeile au ochii verzi pielea într-o mie/ de feluri/ iar părul le coboară peste glezne şi/ pipăie asfaltul înainte de a călca/
învaţă să mergi înapoi/
ultima dată să fumezi/
de la degete spre vârful inimii/ pg.32
Sintagmele sunt precise şi legătura directă nu se dezminte, rămâne complice cu cititorul până la sfârşit.
primeşte bucăţi din mine/ca pe o împărtăşanie zilnică/…. Eşti împovărat mititelule/ dinainte să fii/ iar greutatea clipelor tale/ îţi aparţine prin datorie. pg.39.
Mă apropiu de încheierea acestei lecturi plăcute, am uitat de Covid, de mască, de distanţare…
de la etajul cinci văd cum plămânii devin vată de zahăr/ orice îmbrăţişare atrage altă îmbrăţişare/ pg 51 şi, repet în gând o întrebare care parcă vine din mine, am scris şi eu undeva, cândva, „ce rotunzi sunt umerii ploii…”
ai văzut vreodată/ cum tace un fluture/ pe umărul vântului?/pg.41
Poezia, autentică, vie, cu emoţii moderne şi repere industriale, lasă spre final un suflet mic şi negru, depresiv, să se dea de trei ori peste cap şi aşezat pe roata de rezervă să privească cerul, din staţie în staţie, înălţând de sfoară, umbra unui zmeu, într-un triptic inspirat al zădărniciei.
*
la o masă goală/ un dumnezeu aşează/ pe categorii şi forme/ obiceiuri de unică folosinţă/ alţii le consumă/ sub lumină galbenă/ sorb absenţi dintr-un/ pahar gol/ aşteptându-şi rândul/pg.55
*
poveştile-s altfel aici/ focul se taie cu furculiţa/ în măsuri egale/ se împarte mesenilor/ şi ei se bucură/ ca de prima împărtăşanie/ inspiri şi asculţi/ o mare de suflete/ cu aşteptări şi propuneri/ năvălind spre tine/ un cărăuş prost plătit/pg.58
*
migrăm pre nord/ din nevoia de cunoaştere/ şi ne lăsăm pieile în urmă/ pe drumul cel mai scurt/ ne consumăm unii pe alţi/ şi mergem mai departe/ tragem adânc în piept/ focul acesta/ cu rădăcini cu tot./pg 59
Ion Toma Ionescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu