duminică, 25 aprilie 2021
DUMINICA STALPĂRILOR
sâmbătă, 24 aprilie 2021
Cine înghite savarina
Fulminant!... E cuvântul care mi-a venit de la sine după primul set în meciul de ieri al Simonei Halep cu rusoaica Alexandrova, căreia avea să-i plătească nerăbdătoare nişte poliţe, că aşa e Simona nu-i place să rămână datoare! Lucrurile păreau să meargă firesc, în prelungirea formei pe care o arătase la Sttutgart în prima partidă. Din păcate în setul doi Ekaterina întrată într-un bioritm calculat de greşeli, arzând la o flacără mică, slăbeşte lumina şi ridică din zgură un fum înecăcios, scoţând-o din ritm pe Simona.
Cumva se scurtcircuitase şi drona, fluxul de informaţii părea virusat, se-ngreunase racheta şi parcă devenise un modul surogat. Dar n-a durat destul, cât să şi-o ia rusoaica în cap şi să-şi pună puştoaica pe frunte coroana de ţap logodit. La înălţime, pe munte, fiecare trebuie să-şi ţină rangul potrivit şi, Alexandra ieri n-ar fi putut decât să-i ţină Simonei hangul de prim solistă, sau să-i ţină eventual de urât! 6-1!6-4! Ca la teatru de revistă…
Astăzi cu Aryna Sabalenka meciul promite! Vom vedea la sfârşit cine înghite savarina şi cine, tristă, se uită lung şi insipid până la viitorul de Madrid…
Succes Simona ştiu că îţi plac dulciurile!
vineri, 23 aprilie 2021
Divagaţie artistică tenisistică
Dacă e marţi e Belgia.
(Lumea unui Nikon)
Azi e vineri, 23 aprilie, tot Ziua Cărţilor, dar se pare că textul acesta, pot să constat, n-are legătură cu titlul. Probabil e luat dintr-o carte de călătorie nescrisă, când vineri 23 aprilie a fost întâmplată ca dată, să cadă într-o zi de marţi.
Nimic mai potrivit de Ziua Cărţilor în vremi cu Pandemia decât o ieşire cu maşina pe autostradă, dintr-o carte cu amintiri şi, ulterior să-ţi alegi direcţia către care simţi nevoia să te deplasezi, urmărind în priviri un cadru natural, dacă se poate cum l-a lăsat Dumnezeu înainte ca omul să-şi însemne, scrijelind cu tăişul briceagului, trecătorul său chip în scoarţa copacului, sau meşteri de inimi să deseneze şi să scrie I love you pe peretele vreunei peşteri…
Vorbesc despre o carte nescrisă de călătorie în Olanda, ţară a cărei reţea rutieră pare ţesută după calculele şi proiectele unui om-păianjen, pus în scaun la ministerul transporturilor, să gândească probabilitatea teoretică şi practică a tuturor posibilităţilor tale quale de transport şi turism ale comunităţii globale
N-aş dori să aduc în scenă şirul lung al miniştrilor de la Românica, dar aşa e viaţa te prinde din urmă cu tristeţile şi dezamăgirile ei!
Aşadar, îmbarcaţi cu toţii în nava noastră amiral pe roţi, marcă germană, nu v-o spun, să nu zică ăştia de la Google că urmează să dau un tun financiar, făcând reclamă mascată, taman acum când nu mai e criză de măşti!... E de-ajuns că umblam în găşti, dar în vremea aia aşa ceva se putea.
Aşteptam încrezători să auzim traseul ales din laptopul Cristinei. Făceam faţă cu greu situaţiei, dar convenisem cu Puiu, ginerele meu, că pe domeniul ăsta, două săptămâni fiica mea să fie şefa delegaţiei.
Autostrada A28 tăia în două o perdea din diferite specii de conifere, copaci cu tulpini drepte, înalţi, dar şi unii mai scunzi cu crengi contorsionate, susţinând o coroana verde mai deschisă spre vârfuri. Vegetaţia, mult întârziată faţă de noi, abia de permitea timid să pâlpâie albul florilor, ici colo în tufişuri.
Am văzut undeva în dreapta după ce s-a sfârşit pădurea, un tractor întorcând brazdele pe câmp. În faţa lui o lebădă albă, netulburată, privea cum se apropie monstrul cel roşu, dar nu s-a clintit de fel. N-am rămas să asist la negocierea finală, căci pedala acceleraţiei şi volanul erau în domeniul autorităţii lui Puiu, care în numele libertăţii zbura pe şosea.
Cristina ne-a prezentat sec informaţia că staţia terminus pentru azi, e Rotterdamul. Asta e! Îşi luase praştia şi hamul!…Dacă aşa a hotărât comandantul, e lege pentru armată! Sărbătorim Ziua cărţilor cu ceva smog niscaiva urme de drog şi multă apă sărată.
Privind afară pe un panou reuşesc să citesc din scurt Rotterdam 61 de kilometri. Mă aşez liniştit în scaun şi tratez cu Alex problema spinoasă a centurilor de siguranţă. Ioana, de undeva din satelit, intervenea din când în când în GPS, anunţându-ne ieşirea şi intrarea obligatorie conform traseului ales, într-o altă autostradă.
La un anumit moment, mi se pare că parcă s-a schimbat semnificativ sensul de mişcare. Mă concentrez asupra drumului, dar Rotterdamul dispăruse de pe orice indicator. Ioni, nevastă-mea, afişa şi ea un aer nedumerit, căinând-o pe Ioana: „Nu e atât de simplu să urmăreşti de sus din satelit maşinile în trafic!” Ce să zic, poate că noaptea trecută a fost fata la vreo băută şi o fi încurcat traseul. Ne linişteşte Cristina sărind în apărarea Ioanei.
– Nu vă faceţi griji, ştie ea ce face. A ales un traseu un pic mai ocolit. Apoi tace…
Orele se scurg, încep să mă enervez, trebuia să ajungem de mult. Telefonul semnalizează un mesaj, şi încă unul, ascult.
– Uite mamă ce mesaj am primit!
– Citeşte tare!
– Bine aţi venit în Belgia!
– Belgia? Ioana asta s-a scrântit de tot! Acu mergem pe mâna ei!...
Dacă e marţi, e Belgia! Până şi Nikonul parcă s-a trezit:
joi, 22 aprilie 2021
ION TOMA IONESCU - CRUCEA DE PIATRĂ
ION TOMA IONESCU - CRUCEA DE PIATRĂ
lunecând în nisipul
albastru al ierbii
om de vânt fără chip
crescut din trup
efigie în care timpul
a nivelat reliefurile
filă de carte
scrisă de înger
împingând roua
în hieroglife suspendate
şi înflorind aerul
precum coarnele
unui cerb
la capătul zilei
noaptea muşcă din carne
literele se întorc
împletind pe trup
o cămaşă de zale
sufletul flacără
se zbate în colivie
nevăzută ca o floretă
pasărea ceţii
punctează-n asalt
tuşe cu trandafiri
galbeni
*
De-a curmezişul
nopţii pâlpâie ziua
ca un semn de carte
aveam nevoie să rătăcesc
într-un adulter
să întorc anii de nicăieri
pentru a le da un sens
decelam fiecare clipă
îndelung ca pe un univers nou
ce-mi îngăduia să-l ajung
erai toată un câmp de mine
şi degetele mele
fremătau în întuneric
descoperind uimite
fiecare scânteie
pe care o stingeam apoi
cu roua de pe buze
nu se mai sfârşea totul
transparenţi
ne pierdeam în mare
ca două meduze
*
zilei, pâlpâie noaptea
semnul de carte…
Eva
desfrunzeşte pielea şarpelui
nisipul lustruieşte
glezna apei
coaja nucilor verzi
de atâta vară
plezneşte
şi crapă
flacăra lumânărilor
sapă în ceară
bezna
tăcerilor
sâmburii merelor
sâmburii merelor
în carnea de măr
se îngropă
*
îmi tulbură glezna,
amar şi dulce…
e o iarnă,
de ţinut minte
liber la alb
necuprins
viscolul latră
fierbinte şi
la crucea de piatră
felinarul
s-a stins
Ilustrațiile din volum - Frederik Weerkamp |
Copacul care şi-a pierdut pădurea
şi odată am surprins
un copac tembel
care şi-a pierdut pădurea…
rătăcind aiurea
desprins din rădăcini
acoperind cu umbra lui soarele
şi călătorind cu el
de la răsărit la apus în tandem
mă tem cu cât timpul
creştea înapoi
înnopta numai unul din doi…
nepregătită lumea
cu nefirescul situaţiei
s-a strâns gură cască pe străzi
şi în pieţe ca la un miracol
sau concurs de frumuseţe
ce-o mai fi cu copacul ăsta
ce se pune mască în faţa soarelui
şi se dă în spectacol
dând fiori şi îngheţ respiraţiei
(priveam prin geamurile
fumurii eclipsa…)
cineva să-i reteze cu securea ramurile
e un semn de la dumnezeu
n-a mai vrut să-şi bifeze lipsa
umbra îşi întinde
tot mai deasă corona
un linţoliu de doliu
înfricoşează planeta
doar în scorbura de-acasă
nu s-a înroşit zona
păsările şi-au pierdut girueta şi graiul
volbura se târăşte fără rost
peste câmpul de grâne
raiul a ajuns un iad efemer
ce ne rămâne ca să fim cum am fost...
Ne va rămâne
să îngropăm
rădăcinile în cer
Citește și: Ion Toma Ionescu - Al cincilea anotimp
Blog: Pasărea ceţii - Ardem cuvinte din loc în loc cu spaima risipind ceaţa
Copyright © 2021 Ion Toma Ionescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.