Numele ţi-l poţi schimba, dar nobleţea nu ţi-o poate lua nimeni şi îi poţi adăuga prin faptele şi bunătatea ta, strălucire!
Am cunoscut-o prin anii 70 ai secolului trecut, când se pregătea la institutul piteştean să devină o dedicată profesoară în slujba limbii române.
Tineri, ne învârteam în jurul revistei Argeş, care în acele vremuri îşi trăia anii de glorie sub conducerea lui Gheorghe Tomozei. E drept evoluam pe orbite diferite, ea aflându-se atunci în cercul lui Ion Popa Argeşeanu, pe o orbită mai apropiată de soare, iar noi, viitori „albaştrii” cum ne-au botezat securiştii, evoluam cumva, la periferie...
O floare rară, Flori Badea, a cărei frumuseţe desăvârşită te tulbura şi te intimida în acelaşi timp. Dar împrietenindu-se cu Claudia, fata de Duminică a grupului din care făceam şi eu parte, ne-am întâlnit ulterior mai des, uneori la şedinţele Cenaclului Liviu Rebreanu, ascultându-ne versurile, ale ei clasice mai muzicale, ale mele mai absconse... Şi cu alte prilejuri când s-au ivit, am avut ocazia să-i apreciez nu doar frumuseţea ci şi modestia.
Aşa îm explic ce mi-a povestit, revăzându-ne după o pauză lungă, trecuseră peste 40 de ani. Îşi schimbase între timp şi numele de floare, cu un nume la fel de potrivit, cel de pe cărţi, Domniţa Neaga. Mi-a povestit atunci, eu nu mai ţineam minte, că într-o seară se făcuse târziu, îi era frică să meargă singură şi m-am oferit eu să o conduc la cămin. Până undeva deasupra gării, unde se aflau căminele studenţeşti, nu era puţin!
Tot drumul l-am parcurs în tăcere, schimbând între noi doar câteva cuvinte. (Expozeul a fost cam lung, dar de fapt aici am vrut să ajung!)
Vorbeam la început de nobleţe. Domniţa, după ce am reluat legăturile, a citit şi a scris despre aproape toate cărţile mele. Am regăsit şi în recenta ei carte apărută la editura Aius, Sufletul cuvântului, două cronici.
Mulţumesc Domniţa, la fel ca în tinereţe, tăcut!...!
