Insurgenţii

 

Marii chirurgi

 

Împărtăşesc cu cei care ştiu despre ce vorbesc, bucuria reuşitei de ieri a unei operaţii grele, într-o clinică privată din Bucureşti, a nepotului meu Alexandru. De peste doi ani bat părinţii la uşile cabinetelor celor mai renumiţi medici chirurgi din ţară, au fost de două ori şi în Germania, şi după consultaţii, cel mai bun scenariu al intervenţiei întrevăzut aproape de toţi, nu se afla în zestrea de proceduri pe care să fi aplicat-o personal vreunul dintre ei vreodată. Se puteau ivi complicaţii şi au devenit circumspecţi.

Marii chirurgi ştiu cel mai bine că nu poţi să te joci cu viaţă!

Medicul care l-a operat pe Alex, întâi a ascultat părinţii, apoi a cercetat documentele medicale însoţitoare, după care l-a privit în ochi lung pe Alexandru. Ştiţi desigur că Alexandru şi-a pierdut CUVINTELE la trei ani(într-un fel de schimb), în timpul unei alte operaţii complicate când un alt mare chirurg, austriac ce profesa în Germania, a avut curajul să corecteze ce greşise Dumnezeu.

Neamţul austriac, cel ce cunoştea cel mai bine minunea pe care o făcuse el acoolo, n-ar mai fi avut legal dreptul să-l opereze pe Alex, împlinise deja 18 ani şi el era medic de copii.

Ce a citit medicul despre care vorbesc aici în privirea lui Alex, cum s-au înţeles amândoi ştiu numai ei.

“Voi face operaţia dar în două intervenţii cu o pauza între ele de două săptămâni.”

Trei ore şi jumătate a durat cea de-a doua intervenţie. Nu am acceptul medicului să-i fac numele public. Simt că e dintre marii modeşti care şi-au înţeles menirea să repare greşeli…

Dar nu mă opreşte nimeni să scriu cu literă mare

Mulţumesc Domnule Doctor!

Tabletă în alb şi negru

 

Am văzut o secvenţă filmată pe malul unui lac albastru contopindu-se cu cerul ce umplea în spate cadrul natural. Un tânăr ţinea în braţe un violoncel, mângâindu-i cu arcuşul pasional strunele şi stârnind o muzică divină ce te înfiora ca o adiere de vânt.

Lângă el, aşezată pe un scaun alb şi înalt de  regizorul care filmase scena, o tânără la fel de frumoasă într-o rochie de vară neagră a cărei fluturare pe pielea bronzată îi dezgolea până sus picioarele. Când se oprea violoncelul, vocea fetei prelua pasajul urcându-l până la ultima treaptă pe scara de mirare a îngerilor. Atunci, preţ de câteva respiraţii, privirea directă curajoasă şi plină de admiraţie a băiatului o cuprindea pe fată pe de-antregul , iar fata uşor ruşinată de gândul ei, urmărea de sub pleoape cu frunte lăsată atingerea delicată şi prelungită a arcuşului pe coarde.

Ar fi vrut în acele clipe mai mult ca orice pe lume să se afle ea în locul violoncelului în braţele tânărului şi să se lase iubită! Nu se putea, trebuia cântată melodia până la sfârşit!

Ce cruzi sun regizorii câte-odată!...

De Rusalii

Ţin minte când eram copil, de Rusalii, ne dădeam de-a verii cu copiii de aceiaşi vârstă. Trebuia să ţinem cont să nu fim între noi, neamuri. Alegeam dintre prietenii de joacă pe cel în care aveam mai mare încredere. Jurământul îl făceam solem, într-un loc anume la fântâna lui Ciocioc. Fântâna ne era martor şi ne supraveghea să respectăm riguros tradiţia cu un ochi rece şi limpede, deschis în cimentul care susţinea malul, să nu se dărâme cu o parte a drumului.

De cealaltă parte, urcată pe coastă, gata să lunece la vale era casa lui Ciocioc. Cu siguranţă ar fi lunecat ca o sanie dacă nu s-ar fi proptit în tulpinile pomilor din jur. Mai uşor ar fi fost să zboare ca o parapantă peste gârla Pribei, oprindu-se sus, sus, pe Dealul Tomii în cer. Casa lui Ciocioc nu era mai mare decât carlinga unui aviator şi în mintea mea de copil, chiar am presus că Ciocioc ăsta, pentru că personal nu l-am văzut niciodată prin curte, îşi petrecea timpul mai mult în zbor…

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Îţi zic vere pân’ la moarte!

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Îţi zic vere pân’ la moarte!

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Îţi zic vere pân’ la moarte!

De trei ori, în faţa fântânii ne-am rostit jurământul. Am schimbat apoi între noi cănile cu cireşe. Am mâncat cireşele, după care am băut apă. Eu m-am făcut văr cu Gogu Ologu. Era mai mare decât mine şi de fapt era prieten cu văru-meu Cornel. Nu l-am mai văzut de-atunci, anul următor a murit tata şi împreună cu mama am părăsit satul

Se pierd din păcate prea uşor tradiţiile şi cedăm prea uşor în faţa asaltului forţat al modernităţii.

Şi vom fi de ocară când vom auzi prima oară în faţa fântânii lui Ciocioc doi transcenderi scurtând jurământul:

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Da verişoară!

La mulţi ani Aurel

Când l-am văzut prima oară în mulţimea pestriţă şi în general agitată ce se revărsa în treburile ei, de la un capăt la altul pe Strada Mare a Piteştiului, într-o altă viaţă, am avut de ales între două posibilităţi; căci Aurel parcă plutea în lumea lui, cu toate că de cele mai multe ori era însoţit de prieteni care, prinşi în discuţie, la fel ca el nu se grăbeau.

Dacă mă aflam întâmplător în faţa teatrului, subţire şi înalt, cu părul lui lung strâns într-o coadă, îmbrăcat în haine ceva mai colorate, aş fi putut crede că tocmai ce ieşise la plimbare cu un grup de actori de la Al Davila. Nu era aşa! Ceilalţi puteau fi actori, el mai repede îmi dădea impresia unui chiparos albastru, coborât din decorul unei alte lumi care se mira că argeşenii nu păreau a fi îndrăgostiţi îndeajuns de frumos.

Dacă m-aş fi aflat tot întâmplător la celălat capăt al străzii, cu siguranţă aş fi avut impresia că el coborâse pe treptele Bisericii Domneşti „Sfântului Gheorghe”, direct dintre icoanele sfinţilor şi căuta cu ochii lui ageri în lumina amiezii privelişti, „gleznele Despinei ca o răsuflare de bour în steme”.

Cum spuneam mai devreme sau poate n-am spus, sau am spus prea încet, închin azi pentru prieten şi pentru poet! 

LA MULŢI ANI AUREL!