Am văzut o secvenţă filmată pe malul
unui lac albastru contopindu-se cu cerul ce umplea în spate cadrul natural. Un
tânăr ţinea în braţe un violoncel, mângâindu-i cu arcuşul pasional strunele şi
stârnind o muzică divină ce te înfiora ca o adiere de vânt.
Lângă el, aşezată pe un scaun alb şi înalt
de regizorul care filmase scena, o
tânără la fel de frumoasă într-o rochie de vară neagră a cărei fluturare pe
pielea bronzată îi dezgolea până sus picioarele. Când se oprea violoncelul,
vocea fetei prelua pasajul urcându-l până la ultima treaptă pe scara de mirare
a îngerilor. Atunci, preţ de câteva respiraţii, privirea directă curajoasă şi
plină de admiraţie a băiatului o cuprindea pe fată pe de-antregul , iar fata uşor
ruşinată de gândul ei, urmărea de sub pleoape cu frunte lăsată atingerea
delicată şi prelungită a arcuşului pe coarde.
Ar fi vrut în acele clipe mai mult ca
orice pe lume să se afle ea în locul violoncelului în braţele tânărului şi să se
lase iubită! Nu se putea, trebuia cântată melodia până la sfârşit!
Ce cruzi sun regizorii câte-odată!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu