1.1. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI. ȘTEFAN MITROI

 

1.    DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI.

ȘTEFAN MITROI, 14 iunie, 2019

 

Notă Reiau aici un proiect care cuprinde în partea de proză gânduri notate în Jurnalul meu de pe blog, iar partea de poezie este extrasă din volumul în curs de apariție la Editura Hoffman, Fotografii mișcate. Reverențe lirice

Cu zâmbetul acela mijit în colțul gurii de țăran hâtru ajuns domn la oraș, adunase multe la viața dumnealui. Unele veniseră de la origini, altele culese din cărți… Nu le afișa ostentativ, nu avea aroganțe! Arunca de pe locul din dreapta lui Firiță Carp în oglinda de deasupra bordului, din când în când, o privire curioasă şi vorbe în spate către Florin Dochia, cât să aud şi eu.

”Firiţă, prietenul ăsta al tău Toma, nu zice nimic. E mai mut ca mine!” Dar domnul Ștefan Mitroi nu era mut deloc. Depăna cu har amintiri petrecute împreună, ei doi, mai demult, cu Firiţă tot obosit de drum lung la volan, în împrejurări mai vechi, ziaristice, documentând lumea pierdută a satului prin locuri uitate de Dumnezeu. Sau mai recente

întâmplări trăite ca scriitori importanți, invitați la diferite evenimente: lansări de cărți, întâlniri cu cititorii, mai ales cititoarele în frunte cu bibliotecara, doamna învățătoare de la școala primară şi stolul de fete tinere mobilizate la ferma zootehnică de patronul care scrisese şi el poezie patriotică, în tinerețea lui revoluționară.

„Mai mult ca sigur că prezumtivele cititoare abia atunci auziseră de noi. Și să le pici cu ceară dacă înțelegeau de ce a trebuit să-şi pună iile de sărbătoare(!), doar veniseră la club nu la biserică(!) şi seara se continua cu dans. Cum poți dansa rock şi salsa în iie şi velință, pe toc înalt?... ” Funcționa un curs de salsa în comună și se înscriseseră toate.

Nu evenimentul în sine, ci poveștile de după, în jurul mesei, cu un strop de palincă ce dezlega limbile, legau prieteniile. Lăsasem în urmă o noapte de poveste la Baia Mare cu Romeo Ioan Roşiianu, Florin Dochia şi Augustin Doman. Vorba lui Ștefan Mitroi măsurată, caldă, nu știu de ce ascultând, îmi dădea senzația că mă legănam pe drumul luncii, în căruța trasă de boii cu coarne uriașe ai lui tata-mare, Priam şi Vânătu, pe care nici greutatea bolovanilor adunați de pe prundul râului Argeș nu-i puteau scoate din ritm, cu atât mai puțin amenințarea cu biciul pe deasupra coarnelor, fără să-i atingă. Sau câte un hăis sau cea abia deslușit, menit să-i îndemne să ocolească vreo groapă. Degeaba, nu era nevoie, ei știau drumul, puteai să dormi în căruță. Când se opreau, știai sigur că ești ajuns acasă.

Firiţă își mâna bidivii săi nervoși rulând pe șosea. I-am întins lui Ștefan Mitroi peste bancă, Gușterele, o carte de-a mea. O luasem special de acasă. Era un Guștere de Merișani, satul meu natal unde cad de sute de ani, pe marginea drumului spre Curtea de Argeș,  castanele din castani şi cresc gușteri pe dealul Tomii, şi l-am rugat să fie atent la animal că mușcă dacă e băgat direct în cușcă şi nu e luat în seamă. Şi atunci mi-a sunat prima oară în auz Goarna lui Tuturuz.

„Să vii la Bookfest Guștere să te învăț, să cânți la fluiere a pagubă din goarnă, după satul tău sau al meu suspendat într-o cârjă de băţ!...”