1.3. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI. GHEORGHE TOMOZEI

1.3. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI.

GHEORGHE TOMOZEI, 06. noiembrie 2014.

Notă/ Reiau aici un proiect care cuprinde în partea de proză gânduri notate în Jurnalul meu de pe blog, iar partea de poezie este extrasă din volumul în curs de apariție la Editura Hoffman, Fotografii mișcate. Reverențe lirice.

Invitat să particip la cea de-a 60-a aniversare a revistei Argeș și neputând ajunge, aleg să postez din Jurnalul meu cu prieteni, rânduri cu și despre Gheorghe Tomozei. LA MULȚI ANI REVISTEI ARGEȘ care m-a debutat, iar la cea de-a cincizecea aniversare mi-a acordat o Diplomă de excelență.

„Sunt scriptorul, îmi scot de la brâu călimara şi pana, nimeni nu-mi dă de lucru, îmi scriu mie scrisori pe care le trimit cu poșta...”

Spunea Tom Prințul într-o poezie de-a sa, caligrafiind cu eleganță pe coala albă a veșniciei cuvintele de zăpadă. Pe atunci, anii șaptezeci, toate scripturile erau cenzurate şi rar scăpau lupi singuratici în migrație spre Europa Liberă. Poștalionul special al lui Tom a fost revista Argeș, un fel de corabie a nebunilor la bordul căreia dacă urcai, ți se părea că ai primit botezul zborului.

Am văzut un set de fotografii postate de Jean Dumitrașcu nu de mult pe facebook, cu Gheorghe Tomozei printre scriitori și colaboratori în curtea clădirii de pe bulevard a redacției revistei Argeș, azi dărâmată. La comentarii, Claudia Duminică a devoalat povestea acelor clipe imortalizate în memoria aparatului de fotografiat. O mână de scriitori coborâseră de la bordul corabiei, din redacție, să facă poze pentru un pariu cu destinul. Tom cu multă delicatețe încerca să-i întârzie la țărm pe mateloți, să-i desprindă de chemarea valurilor şi să-i așeze în poză pentru pariul lui. În timp ce sus, la etaj, oala cu sarmale fierbea pe reșou şi o damigeană plină ochi cu zaibăr, adusă în dar de tatăl lui Adrian Păunescu, aștepta semnalul de început al festinului. Nu mai știu dacă erau sărbătorile Paștelui sau altceva...

L-am întâlnit pe Tom fără ca el să-mi dea atenție credeam eu, în mai multe ocazii. I-am ascultat vocea învăluitoare care parcă tot timpul din lume era într-o sărbătoare a cuvintelor, potrivind pe grumazul unei femei tinere, un șirag de perle. L-am privit de la distanță. Când îl avea în preajmă pe Nichita, pălea! Se mulțumea să fie doar umbră a voievodului, dar când nu era lângă prietenul său, ci singur, o lumină vie, blândă ca o aură, îi lumina fața măslinie de înger.

Odată, toamna lui 70, eram programat să citesc poezie la Cenaclul Liviu Rebreanu. În seara aia printre participanți s-a numărat şi el, Prințul, împreună cu Florin Mugur. Cezareea Budescu, metodista Palatului culturii, mă anunțase că vor fi oaspeți, dar nu-i numise. Nu eram mulțumit de textele mele! Pregătisem un grupaj de poeme ce încă își căutau forma. N-a comentat nimic după lectură, şi, când ședința de cenaclu s-a încheiat, a intrat în biroul directorului Dorel Ștefănescu, împreună cu Cezareea şi Florin Mugur. Parcă şi Claudia Duminică să zic. Ea era deja de-a lor.

Am întârziat pe scările clădirii de vorbă nu mai știu cu cine, şi, în ușa palatului au apărut ei. Tomozei, l-am citit pe buze, întrebându-l pe Mugur:

–Nu e autorul?... Zi-i şi tu câteva cuvinte! Florin Mugur s-a apropiat cu mersul lui șchiop şi mi-a zis de conveniență o frază întortocheată. La sfârșit m-a invitat să trec prin redacție. N-a mai fost timp. Securitatea începuse să scrie „Dosarul Albaștrii”. Totuși, în anul acela mi s-a publicat în revistă o poezie pe care am considerat-o debutul meu scriitoricesc, fiind prima publicată într-o revistă literară.

Mult mai târziu, după tulburările din Decembrie 89, steaua lui Tomozei a pierdut pe nedrept ceva din strălucire şi întâmplarea a făcut să trecem din nou aproape unul de celălalt, fără însă a ne întâlni față în față, prin 95, după un sfert de secol. Aveam gata manuscrisul pentru întârziatul meu volum de debut, Pasărea ceții şi întâmplător vorbind cu prietena mea Claudia Duminică, ea mi-a propus: „Dacă vrei o părere avizată, îi duc eu poeziile tale lui Tom!” La câteva zile m-a sunat Claudia din București.

–Ioane, Tom vrea să stea de vorbă cu tine! Vino mâine seară la Cireșica. Te așteaptă la ora cinci. N-am avut curaj. Provincialul din mine!… Mă gândeam că mi-ar trebui ceva bani să-i ofer un whisky. Nu-i aveam! Cât să poată costa un whisky la Cireșica? Aveam nevoie şi de învoire la serviciu. Şi dacă îmi spune că nu-i plac poeziile mele?... Abia mă hotărâsem să public cartea. Convenisem deja cu editorul, făcusem rost şi de sponsorizare…

Fratele meu Dan era atunci student la istorie, l-am trimis pe el la locul întâlnirii. S-a descurcat. Tom l-a invitat la masă şi a vorbit cu vorba lui aleasă despre poezia mea.

–Ar fi trebuit să fi acolo! Un domn. Te știa. A fost plăcut surprins de poeziile tale. Venise pregătit. Pe o coală de hârtie cu o caligrafie desăvârșită, scrisese pentru coperta patru a cărții, o prezentare deosebit de măgulitoare.

–Să ştii că nu m-a lăsat să plătesc consumația. A plătit el pentru amândoi. A insistat să vă întâlniți după ce tipărești cartea.

La câteva luni am aflat că n-a mai putut să aștepte. L-a chemat Nichita în cer.