Am parasit Piteştiul dimineaţă, ca să nu
traversez valul de căldură pe drum şi, undeva după amiază, să pot întâmpina
fericit stropii de apă sărată şi să-mi eliberez
starea, contopind-o în absolut. Realitatea e că nimic nu mă încarcă îndeajuns
pozitiv, decât izbitura în piept,
frontală, a valurilor.
Pe faţă, nu ascuns ca încrâncenările vieţii!
Ar
fi fost şi mai bine să plec înainte de ora opt, dar o notă de subsol de pe
blog m-a întârziat o vreme. Se pare că elaborez mai greu răutăţile. Recunosc,
am răspuns în nota vremurilor la o mizerie cu aceeaşi unitate de măsură. Mi-a
părut tare rău, în fond eu am pierdut!
Evaluând
realist, se pare că am pierdut doar “părerea” unui prieten. Trebuie să mă
explic, nu părerea ca opinie, ci prietenia ca o părere. Şi în fond socotesc ,
dacă era doar o părere, nu am pierdut prea mult.
Ştiam omul!
însă îmi pare rău de poet!
Până la urmă
tot el are de câştigat. Va trebui să-i cumpăr de-acum cărţile, nu mi le va mai
oferii pe degeaba. Şi încă ceva. Ar trebui să-mi demonstrez, mai ales mie, că
am avut dreptate, scriind o carte şi mai bună decât Bursa îngerilor.
Deocamdată
tac. Paginile albe mustesc de versuri tot albe, nu îmbracă cerneala sufletului.
La întoarcere
am să umplu un pet cu apă de mare.
*
Îmbarcaţi
de-a valma în maşina Cristinei după ce trecem primul pod peste Dunăre, mă voi întrece
cu Alexandru. Cam de pe-acolo el începe să freamăte ca o pădure când simte
briza. Cu siguranţă eu şi el şi,mai
nou Toma, pe linie genetică ne-am
descoperit strămoşi marini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu