Acuarelă în alb şi negru

La cafeaua de dimineaţă, trec prin gând, ca într-o plimbare la pas prin pădurea Trivălii, ziua de ieri care n-ar fi putut fi decât a Eminescului.15 iunie. Numai că pădurea nu e atât de aproape de mine cum mi-aş fi dorit şi era necesar să traversez oraşul. Şi nici ăsta nu e discomfortul, Piteştiul e viu, verde, proaspăt dimineaţa, dar canicula e numai gata să ţâşnească pe trotuar din blockstart-uri...

Cobor coasta Craiovei şi, după ce trec de clădirea roşie a Finanţelor Publice, ajung în faţă la Casa Cărţii. Ce-ar fi să intru prin spate la Centrul Cultural? (Mereu dată la spate cultura! In faţă, doar numele Casei Cărţii!...)

Traversez curtea interioară. Sigur „prietenul meu” Virgil Diaconu nu se află acolo! Nu vreau să-l văd, probabil e invitat la manifestările de la Botoşani. Nu poţi fi totuşi niciodată atât de sigur! Ultima oară când ştiu eu, se certase cu moldovenii (o dispută pe funcţii la o întrunire, el şi Cipariu trăseseră caimacul râvnit, către Bucureşti. Cum ar fi fost să spun că au tras cenuşa pe turta lor!...). Dacă nu mai primise invitaţia? Puţin probabil!

Nu era la birou. Am luat plicul de la secretariat, ştiam că e acolo un plic, mă anunţase o voce plăcută, cunoscută, la telefon, dar n-aveam cum să plec fără să trec pe la Simona. Urcând un etaj, nerăbdător şi neîndemânatic am incercat să-l desfac. Văzând expeditorul ( Constanţa Abălaşei-Donosă) o dorinţă îmi încolţise deja în minte: „Ce-ar fi dacă!...” Am bătut la uşa. Simona, la calculator, lucra. După zâmbet ştiu când incomodez. Era luminos şi sincer! Cu mine aşa a fost mereu, n-am căzut în plasa întinsă de „prieteni”, cum că ar fi o scorpie. Mi-a dat liniştea să desfac plicul. Într-un târziu mi-a întins şi-o foarfecă. Util.

Da! Chiar era ce mi-am dorit, o acuarelă, un vas cu flori ca o pată de optimism şi o carte. Asta da surpriză! N-am cunoscut-o încă pe Constanţa Brăilei.

Am mai schimbat cu Simona vorbe dintre care câteva importante mi-au rămas în minte. Nu-nţelegea, ca şi mine, de ce Virgil Diaconu a ţinut să strice o prietenie? Mai degrabă credea că nici n-a fost. M-a surprins tangenţial cu informaţia că, în răspunsul meu în replică la cronica din Cafenea, de pe blog, Virgil găsise, supărat, că i-am atacat familia. Citiţi şi dumneavoastră, undeva mai jos, dreptul la replică. Nu-i adevărat!

Am întrebat-o pe Simona, ea potriveşte textele în pagină, dă formatul revistei, dacă mi-a publicat în Cafeneaua Lui literară dreptul la replică, sus menţionat? Nu l-a publicat! Mai rău decât cenzura comunistă! Şi am plecat. Ratase posibilitatea de a continua colaborarea. El făcuse şcoala de ofiţeri, eu doar liceul şi nici colaborator n-am fost, n-avea rost!... El n-a avut ce pierde! Eu am pierdut. Desigur în viaţa mea tot timpul am pierdut.

M-am scuturat de pata aceea neagră ca de-o „hlamidă a umbrei” şi am pornit cu gândul să înrămez acuarela surpriză, chit că e criză si nu aveam decât 50 de lei în buzunar. La fondul plastic am găsit închis, dar mi s-au deschis sinapsele ca prin vis şi mi-am adus aminte de un alt „prieten”, Geo Jugănaru cu atelierul foto la intrarea în teatru Al Davila. Era şi-n drum, nu uitasem ţinta Trivălii. Geo mi-a precizat de la început că n-are cum să-mi facă reducere. Ar fi putut la poze, dar cu ramele e altceva. Nu-mi ia în schimb nimic pentru manoperă. Treizeci şi trei de lei a costat fericerea de a descoperi că mai există prietenie luminoasă şi caldă în ramele unui tablou.

Mulţumesc Constanţa Abălaşei Donosă. Din nou.