De Rusalii

Ţin minte când eram copil, de Rusalii, ne dădeam de-a verii cu copiii de aceiaşi vârstă. Trebuia să ţinem cont să nu fim între noi, neamuri. Alegeam dintre prietenii de joacă pe cel în care aveam mai mare încredere. Jurământul îl făceam solem, într-un loc anume la fântâna lui Ciocioc. Fântâna ne era martor şi ne supraveghea să respectăm riguros tradiţia cu un ochi rece şi limpede, deschis în cimentul care susţinea malul, să nu se dărâme cu o parte a drumului.

De cealaltă parte, urcată pe coastă, gata să lunece la vale era casa lui Ciocioc. Cu siguranţă ar fi lunecat ca o sanie dacă nu s-ar fi proptit în tulpinile pomilor din jur. Mai uşor ar fi fost să zboare ca o parapantă peste gârla Pribei, oprindu-se sus, sus, pe Dealul Tomii în cer. Casa lui Ciocioc nu era mai mare decât carlinga unui aviator şi în mintea mea de copil, chiar am presus că Ciocioc ăsta, pentru că personal nu l-am văzut niciodată prin curte, îşi petrecea timpul mai mult în zbor…

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Îţi zic vere pân’ la moarte!

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Îţi zic vere pân’ la moarte!

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Îţi zic vere pân’ la moarte!

De trei ori, în faţa fântânii ne-am rostit jurământul. Am schimbat apoi între noi cănile cu cireşe. Am mâncat cireşele, după care am băut apă. Eu m-am făcut văr cu Gogu Ologu. Era mai mare decât mine şi de fapt era prieten cu văru-meu Cornel. Nu l-am mai văzut de-atunci, anul următor a murit tata şi împreună cu mama am părăsit satul

Se pierd din păcate prea uşor tradiţiile şi cedăm prea uşor în faţa asaltului forţat al modernităţii.

Şi vom fi de ocară când vom auzi prima oară în faţa fântânii lui Ciocioc doi transcenderi scurtând jurământul:

–      Îmi zici vere pân’ la moarte?

–      Da verişoară!