Ai
un blog sau scrii pe facebook. Nu e atât de simplu să scrii aproape în fiecare
zi, dar nici nu te obligă nimeni. E pasiunea ta, poate fi exerciţiul zilnic,
antrenamentul, înainte de a oferi în arenă pe terenul de joc, spectacolul de
gală.
Ştim, mai ales acum după ce am trăit
vremurile Covidului, ce însemnă un meci de fotbal, o partidă de tenis fără
spectatori, sau o postare fără cititori… Spectacolul
acela, postarea, poate submina valoarea implicită a unui subiect important şi,
necitită, se destramă şi e o altă dramă ce se pierde în neant!… Dar să-mi duc
raţionamentul mai departe ca să nu uit în ce parte vreau să ajung.
Scrisul
nu vine de la sine, el cere concentrare, idei clare, prospeţime în expresie şi
o ţinută elegantă care să te reprezinte. Rar reuşeşti să fi mulţumit tu însuţi
de produsul la care ai trudit. Simţi că puteai să-l finisezi, dar nu e timp să
întârzii aspra lui, ca să nu-ţi pierzi puţinii cititori obişnuiţi să intre
măcar o dată într-o zi pe blogul tău. Sau să ratezi aventurierii de stil nou, fără
cauze, ce rătăcesc prin hăul blogosferic în andropauze... Cu siguranţă vei
reveni la text şi-l vei privi sub lupă în oglinzi, când vei dori să
construieşti o carte.
Ai
ridicat deja primele grinzi şi-ţi vine-n minte textul respectiv. Nu-l laşi olog,
îl scoţi din întuneric, şi-i un bun motiv să-l duci la filolog...
Şi când primeşti nota de plată, mai
postezi o dată să numeri like-uri. Pudră de talcuri lunecoasă!...
Aşteptarea
e mare. Te simţi nedreptăţit!... Îţi mai citeşti odată postarea, textul pare
bun!... Ţi-ai fi dorit să-l împărtăşeşti cu mai mulţi, ai tu nişte repere, prieteni
care ar merita să-l citească, să creşti în ochii lor(!). Şi, ca un delincvent mărunt
de ocazie, faci un abuz, o şmecherie nevinovată (nevinovată ţi se pare ţie,
eşti confuz!). Pui o etichetă cu numele persoanei importante care contează
pentru tine şi într-o clipă eşti pe peretele dumnealui. E de rău, e de bine?
-E
de rău(!), sare fiica mea cea mică, intransigentă. Tată eşti ţigan? Că
ţigăncuşă n-aş putea să-ţi spun!... Intri în casa omului fără să baţi la uşă şi
te speli pe mâini cu săpun?... N-are cum să-i placă asta nimănui!
Întreb
şi eu pe cei din listă, prieteni ai mei pe al căror perete, cu apucături
brunete m-am expus, legând spre linkurile mele, etichete. Ce fac cu ele acum?
M-a luat valul şi-am sărit calul, cum să
procedez? Să pun ţambalul pe batistă şi să tac?...
Mă
gândesc, prietenii mei pot alege ce e mai bine pentru ei. Nu vor brunete pe
perete, nu se dărâmă planeta, să şteargă eticheta!...
