Ion Toma Ionescu
În umbră de vreme bună şi în lumini de ceaţă
(Ion Toma Ionescu – „Fiul măslinului”, Ed. Art Creativ, 2023)
Trăim o poveste de maximă generozitate, în care omul transcede funcţiilor pentru care a fost creat. Şi nu, nu se transformă în ceva extrem de complicat. Din grădina arhiplină a lui Dumnezeu, este ales măslinul din care să fie plăsmuit însuşi poetul. De vremi schimbătoare are parte Ion Toma Ionescu, cel care ne face surpriza de a insera în colecţia universală a viziunilor lirice această sensibilă ipostază: „Fiul măslinului”. În care, vom vedea, ne putem regăsi, dar şi pierde...
Ca şi cum am tunde timpul, iată, ne alegem scurtăturile spre aventura vegetală, şi începem cu o scurtă dar tăioasă „Revelaţie”: „Iubind am crezut/ în veşnica/ tinereţe/ ca şi cum/ am fi regăsit/ paradisul/ pierdut// N-am prevăzut/ şerpuind/ între noi/ abisul/ şi l-am lipsit/ pe Dumnezeu/ de nobleţe”.
Realizăm şi de unde şi cum a apărut scenografia potrivit căreia poetul dimpreună cu poezia brusc pot înmuguri, înflori, rodi ceea ce sublimează într-un mod al autodefinirii: „Visul se desăvârşeşte/ ca formă spirituală/ a conştiinţei/ în clipa unică/ materială/ ultimă/ de mare confuzie/ a ştiinţei/ când omul sfârşeşte/ să viseze// Se întâmplă/ să mori/ odată/ cu secunda/ aceea de vis/ şi SMURD-ul/ e cel ce constată/ că absurdul/ n-a fost o iluzie/ şi nici/ un compromis/ cu final/ deschis” (Visul).
Iar acum, dupe ce am închinat în cinstea noului viu, cu totul diferit faţă de ce ştiam, de ce n-am arunca o privire de-a lungul destinului ce poate fi prohibitiv... „Ce scurt e drumul!/ Cum se sfârşesc/ benzile de bitum perfid/ ale autostrăzii/ înfăşurate/ pe mosorul negru/ spre înaltul ceresc// Cronos, un atlet stelar,/ îşi lucrează muşchii/ la un extensor cu bretele/ din gumilastic semirigid/ întinzându-le/ până se subţiază/ şi crapă.// Oasele mele obosite,/ stoarse de apă/ ca un snop retezat/ de răchită,/ lăcrimează/ şi strecoară prin ele/ ceară topită.// Rulez ţintit/ în miezul unui blocaj/ direct spre ţintirim,/ cu acul de la kilometraj/ înţepenit la 74./ Degeaba latru/ torna torna frate!// Matematica e precară,/ nu-i un fluid/ să-l întorni din drum/ şi să treci prin zid./ Doar poetul/ răsfaţă magia/ dintre cuvinte.// În viaţă/ cifrele dinainte/ nu sporesc/ egale/ cu cele dinapoi/ ce se-nmulţesc/ atât de rapid.” (Autostrada A74).
Dacă am parcurs cu poticneli traseul para-filosofic, putem înţelege de ce, la un moment dat, vine şi „Împământarea”: „Înzăpezesc gândurile/ în pagini albe,/ acoperind/ rândurile/ cu o cortină rece.// Dar iarna trece/ cât o secundă/ se desprimăvărează/ şi viitura/ inundă/ cu litere de iarbă.// La fel în alt fel,/ măsura vieţii/ când se trage cortina./ Firele albe/ în rădăcina din barbă,/ împământesc.”
Dar în fine, să nu uităm cine de fapt se află în platou, asigurând tumultul unor scene super-animate, deşi de regulă tinzând/preferând să fie fixe... „Eram fiul/ unui măslin/ un destin/ veşnic rebel/ neînvins/ de arşiţa verii.// Contorsionat/ ca un sfeşnic/ de-argint/ dintr-un templu/ de ceară al mierii.// Contemplam/ umbra luminii/ coborând/ în interior/ ca un izvor/ de absint.// Eram fiul/ măslinului/ în cesul înserării/ ascultând/ vocile sinelui/ în vocile mării” (Fiul măslinului 2).
Răsucind înţelesurile pe urma poftelor ghicite ale verdelui umanizat, însuşindu-şi caracteristici, aproape tehnicisme de în/des-frunzire şi inflorescenţă, semeţind poezia în numele dragostei eterne, Ion Toma Ionescu, „Fiul măslinului”.
