luni, 16 septembrie 2024
Poezie în Acolada
sâmbătă, 14 septembrie 2024
Comunitatea artelor
(Foto. Bucureşti. Muzeul Literaturii, 13 septemrie 2024)
Lui Adrian Alui Gheorghe
Din punct de vedere firesc,
poetul şi poezia adună
întuneric şi tăcere
împreună,
din raze de lună(sau stropi de ploaie, după caz...)
şi din livresc.
Doar viaţa se ia după soare
se dedulceşte la miere
cârcoteşte o vreme
colorând umbra lui,
umbra ei
şi dispare
Frazând poeme
cioplind statui
balansând nepereche
dintr-unul într-alta,
ritmul ei, ritmul lui
din înalta
O clipă egală cu sinele când
înţelege răul şi binele
dându-şi silinţa să dezlege
în libertate, fiinţa lui
de umbra ei
mişcătoare
Numai artele din comunitate
pot aduce un strop
de culoare şi un dram
de candoare
pe cruce,
din departele
marți, 10 septembrie 2024
Pe o pagină cu TOM
O
onoare să mă întâlnesc în Cafeneaua lui Virgil pe aceeaşi pagină cu TOM, cel
care m-a debutat cu o poezie în revista
Argeş(1971) şi care în 1995 a avut amabilitatea să-mi scrie pentru copeta patru
a cărţii mele de debut, Pasărea ceţii, cuvinte deosebit de preţioase. Adaug la
ARHIVA Cleopatrei Lorinţiu, pagina îngălbenită de vreme cu scrisul caligrafic
al maestrului. Mulţumesc Virgil Diaconu pentru prilejul oferit!
https://centrul-cultural-pitesti.ro/.../Cafe-09-24-rgb...
sâmbătă, 7 septembrie 2024
Tabletă de colecţie
Căutând
în brambureala arhivei mele sentimentale o fotografie cu EA, n-am găsit-o, în
schimb am găsit un text de-al meu mai vechi în care se insinuiază EA printre
rânduri ,în toată splendoarea.
Îi
spuneam Olanda. O necăjeam mereu pierzându-i intenţiont “I–ul” de la începutul
numelui. O fată, mai bine zis o colegă, vorbăreaţă, plină de viaţă, tot timpul
cu zâmbetul pe buze, iscoditoare şi cu mintea brici care ştia să împletească în
echipă spiritul înţelegerii, dar ar fi putut fără îndoială şi pe cel al
discordiei, dacă şi-ar fi pus în minte. N-a fost cazul.
EA
cred e cea care mi-a zis prima oară “Nenea”(şi, „Nenea” am rămas la Cutia de
viteze), cu o anume şmecherie jucăuşă în glas ce reverbera în sclipirea ochilor
ce-şi căutau un anume grad de libertate, trasând o linie punctată, semn că era
pe picioarele ei, dar nu înlătura, răsfăţându-se, nevoia de protecţie în care
n-ar fi ezitat să se cuibărească.
Semăna
într-un fel cu Ioneasca, nevastă-mea, spun asta doar pentru cei care le cunosc
pe amândouă, fără să le pun în oglindă.
Nu
ne-am mai întâlnit tare de mult! Mi-ar plăcea!... Cât am fost la Cutia de
viteze în serviciul calităţii, m-am simţit aproape ca într-o familie. Apoi
drumurile s-au despărţit.
Ajuns
odată întâmplător în Olanda la Alkmaar, la o sărbătoare în Piaţa de brânză(se
sărbătoreşte în fiecare an vinerea în prima săptămână a lunii septembrie), m-a
străfulgerat o idee şi nu ştiu ce legături s-au produs în mintea mea oarecum
sucită, şi, privind la olandoii aceia ce mimau de-adevăratelea un ritual ca un
spectacol, cărând roţile de caşcaval la cântar - mi-am zis că locul acela de de la Alkmaar, în
rol de cantaragiţă, îmbrăcată într-o ie românească de-a nostră, i s-ar fi
potrivit Iolandei. Şi odată o văd pe Iolanda oprindu-se să mai noteze greutatea
roţilor de caşcaval în registru, şi, adresându-se flăcăilor ălora, ca şi cum
s-ar fi ridicat înflorind în zâmbetul ei, şi a strigat:
-
Ce-ar fi băieţi să facem o sârbă!
LA MULŢI ANI IOLANDA(!), SĂ PUNEM PUNCTUL PE „I”... ŞI, TOT CE-ŢI DOREŞTI!
joi, 5 septembrie 2024
Publicat în Revista Nouă
Mulţumesc Florin Dochia! Sunt sigur că numărul acesta din Revista Nouă îl vor citi şi prietenii noştri din cer