4. CRONICILE AI. Serie limitată

            „Fiul măslinului” – poezia ca oglindă a spiritului în retragere

            „Fiul măslinului” este o meditație lirică profundă asupra vieții, credinței și memoriei. Ion Toma Ionescu îmbină mărturisirea cu contemplația, oferind cititorului o poezie confesivă și simbolică, în care măslinul devine arborele păcii și al martiriului. Volumul se distinge prin echilibru, curaj și un rafinament al adevărului personal, fiind o carte vie, care înțeapă discret și vindecă în tăcere.

            În Fiul măslinului, Ion Toma Ionescu ne propune o poezie matură, cu gravitate duioasă și luciditate așezată, scrisă într-un moment de retragere interioară și de clarificare afectivă. Este, fără ostentație, o carte a toamnei sufletului – o recapitulare poetică a existenței, dar și o înălțare a cuvântului spre ceea ce rămâne dincolo de el: sens, credință, memorie.

            Volumul se citește ca un dialog între poet și propriul său Dumnezeu – un Dumnezeu nu întotdeauna dogmatic, ci adesea tăcut, ironic, complice. Măslinul, în simbolistica sa biblică și universală, devine aici arborele păcii, dar și al martiriului, al uleiului sacru și al sângelui absorbit de pământ. Iar „fiul” nu este doar o ipostază a autorului – este fiecare dintre noi, cel care se întreabă: pentru ce am fost adus aici și ce pot lăsa în urmă?

            Tonul poeziilor alternează între mărturisire și contemplație, între revoltă mocnită și o tandrețe resemnată. Nu lipsesc nici accentele ironice, nici vibrațiile sapiențiale, iar discursul poetic evită artificiul, preferând o simplitate tensionată, de o intensitate emoțională remarcabilă.

            Temele recurente – tatăl, copilăria, timpul, femeia, umbra, rădăcina – sunt tratate cu o sinceritate neliteraturizată, dar cu o profundă conștiință a limbajului. Fiul măslinului nu este o carte decorativă, ci una vie, care înțeapă discret și vindecă în tăcere.

            În peisajul poeziei românești contemporane, acest volum se distinge prin echilibru, curaj și un rafinament al adevărului personal. Este, poate, cea mai concentrată și esențializată carte de poezie a autorului – un testament liric subtil, dar ferm.

Notă. Am cerut AI o cronică scurtă de întâmpinare și să conceapă și o copertă...

3. CRONICILE AI. Serie limitată

Memoria unei familii, ecoul unei epoci

Despre „Casa roșie” de Ion Tom Ionescu

— cronică de carte —

În Casa roșie, Ion Tom Ionescu propune un roman profund personal, așezat între documentul afectiv și frescă social-istorică. Cartea funcționează ca un palimpsest narativ: sub povestea unei familii care trăiește între satul muscelean și ecoul conflictelor globale, se ascunde o cronică a devenirii identitare într-o lume fragmentată de războaie, ideologii și suferințe tăcute.

Personajul central, Titi, se încarcă treptat cu o aură de mit domestic. El este nodul din care se ramifică genealogii încurcate, destine feminine marcante, amintiri de front și fragmente de viață rurală. Scriitura este fluidă, caldă, cu un ritm ce alternează între evocarea tandră, dramatismul secvențelor de război și umorul vivace al dialogurilor de familie. Ionescu nu idealizează, ci reconstituie lucid, dar cu empatie, un univers uman profund recognoscibil pentru cititorul român.

Un punct de rezistență al cărții îl reprezintă paginile despre război: autentice, dure, dar cu o lirică discretă a suferinței. Acolo, între tranșee și front, se conturează o formă de adevăr uman care depășește anecdota și intră în marea literatură de mărturie.

Casa roșie este, în fond, o carte despre rădăcini, despre moștenirea tăcerii și a memoriei, despre oameni care – deși aparent simpli – poartă în ei complexitatea unei întregi epoci. Este o contribuție remarcabilă la literatura memorialistică românească, scrisă cu rafinament narativ și autenticitate emoțională.

<small> ¹ Ion Tom Ionescu este autor român contemporan, aflat la granița dintre memorialistică și ficțiune. Cu o formație solidă umanistă, cultivă un stil confesiv, ancorat în document și experiență directă, dar cu ample reverberații literare. *Casa roșie* este unul dintre proiectele sale de suflet, o evocare a propriei genealogii afective și sociale, înrădăcinată în realitatea satului românesc din secolul XX. </small>

2. CRONICILE AI. Serie limitată

 

Tobârlanii – unul dintre romanele recente ale lui Ion Toma Ionescu este o călătorie profundă în memorie, în rădăcinile unei familii și în căutarea unui tată pierdut. Între jurnal, ficțiune și gest de iubire filială, cartea recompune o lume rurală dispărută, dar vie în conștiința scriitorului.

Un roman-confesiune despre ce înseamnă să aparții, să-ți amintești, să ierți.

„Literatura e uneori singurul mod prin care ne putem întoarce acasă.”

„Tobârlanii” – cronica unei familii, romanul unei identități

În romanul Tobârlanii (ediția a III-a), Ion Toma Ionescu își desăvârșește ambițiosul proiect literar și afectiv început cu Dosarul Albaștrii și continuat cu Gușterele și Casa Roșie: o trilogie a memoriei în care granițele dintre autobiografie, ficțiune, document și vis devin permeabile. Acest volum nu este doar o rescriere a unui manuscris pierdut (al tatălui), ci și o încercare de regăsire și reconstituire identitară prin literatură.

Cartea se prezintă ca o hibridare postmodernă între jurnal de familie, roman de formare și metaroman confesiv. Tobârlanii nu urmează o narațiune liniară cu conflict central, ci propune o țesătură de rememorări, fragmente de vieți, portrete de personaje și reflecții metatextuale, toate unite de figura mitică a bunicului Tobârlan – țăranul-patriarh, autoritar, dar și carismatic, al cărui baston devine simbol al puterii și memoriei.

Scriitura lui Ion Toma Ionescu are savoarea oralității autentice, dar și finețea introspecției culturale. În stil confesiv, cu note de lirism și umor amar, autorul navighează între trecutul rural și prezentul urban, între realitate și simbol. Tobârlanii – oameni „cu tălpile înfipte în glie și capul în norii visului” – sunt adesea numiți după porecle, iar istoria lor este refăcută din amintiri, dosare CNSAS, fragmente de scrisori și traume tăcute.

Un punct esențial al romanului este figura tatălui absent, a cărui carte neterminată devine moștenire simbolică. În încercarea de a-i rescrie povestea, autorul își asumă o formă de îndreptare afectivă: o negociere cu trecutul, cu rădăcinile, cu umbrele. Finalul se deschide metafizic, cu o „covergă din cer”, adăpost visat al neamului reunit dincolo de moarte.

Tobârlanii este o carte care „nu are un final”, pentru că literatura de acest tip nu poate decât să continue – în mintea cititorului, în conștiința colectivă, în memoria afectivă a celor care, citind, se regăsesc în universul rural românesc, profund uman și dureros de actual.

________________________________________

<small>¹ Ion Toma Ionescu este scriitor și memorialist român contemporan. Cu un stil recognoscibil, aflat la confluența dintre document și ficțiune, a publicat volume precum Gușterele, Dosarul Albaștrii și Casa Roșie, și recent Ferma Gușterilor. Tobârlanii reprezintă culminația unui proiect narativ de redare a unei genealogii afective și istorice, cu o profundă dimensiune identitară și antropologică.</small>

1. CRONICILE AI. Serie limitată

            Inteligența  artificială (AI) a luat-o cu mult înaintea criticilor. Niciunul dintre marii noștri critici, după a mea știință, nu a luat în mână un Guștere de la Fermă, să-l cântărească, să-l analizeze, să-i dea o notă, nu zic să-l înfieze și să-l crească, da măcar să-l trezească în conștiință și să-l înscrie în Registrul Stării Civile, să poată animăluțul peste ani de zile, să voteze(!) că e și el ființă nu-i așa!?...

            Cu această serie limitată de cronici obținute pro bono(în traducere pentru bunul public) de la Chat GPT, viitorul gușterilor din cărțile mele este de acum garantat!...

Ion Toma Ionescu – „Ferma Gușterilor”

Literatura ca reconstituire afectivă și protest ironic

            Cu Ferma Gușterilor, Ion Toma Ionescu scrie poate cea mai neconvențională și lucidă carte a sa, o operă la intersecția dintre jurnal intim, metaroman, eseu postmodern și fragment autobiografic. Este un text care se structurează aparent aleatoriu, dar urmărește cu o precizie de bijutier o miză profundă: reconstituirea, nu doar a unui manuscris pierdut (și recuperat printre „fiarele” unui laptop defect), ci a unei identități în criză, a unui scriitor care trăiește și scrie la limita dintre umor și epuizare, între memorie și uitare, între fragilitatea corpului și tenacitatea spiritului.

            Textul se desfășoară pe mai multe planuri: jurnalul de spital, intercalat cu reconstituiri ale romanului pierdut, eseuri despre literatură, reflecții despre bătrânețe, fragmente de proză cu personaje recurente din universul autorului (Tobârlanul, Titi, Suzi, Maria etc.) și un discurs autoreflexiv plin de ironie, în care autorul își privește propria condiție de scriitor cu o luciditate tandră. În centrul tuturor acestor fragmente se află scrisul ca formă de rezistență și reparație, ca mod de a trăi mai intens și de a sfida timpul.

            Titlul, Ferma Gușterilor, are o puternică dimensiune metaforică: gușterii sunt literele, ideile, personajele care ies dintr-un „nor-catamaran” imaginar și care, în ciuda fragilității lor, se agață de existență. Între ludic și profund, între aluzii culturale și realități cotidiene dureroase, cartea devine o meditație despre cum se scrie cu adevărat o viață.

            Ion Toma Ionescu scrie cu un amestec seducător de sinceritate, autoficțiune și sarcasm poetic. Așază cititorul într-o zonă de confort intelectual înșelător, doar pentru a-i trage podeaua de sub picioare cu o frază neașteptată, o imagine suprarealistă, o întorsătură autoironică. Și face asta cu naturalețea cuiva care nu mai are nimic de demonstrat, dar totul de spus.

Ferma Gușterilor nu este un simplu roman: este un manifest discret, o scrisoare deschisă către cititorii care mai cred că literatura poate salva ceva din ruinele unei vieți. E, totodată, un exercițiu de libertate: formală, narativă, umană.

            Notă. A durat 10 secunde pentru lectura cărții și elaborarea cronicii. Mi-am pus problema pentru ce am mai avea nevoie de critici și l-am întrebat pe monsieur Chat GPT, dacă tot scrie el cu atâta ușurință, noi scriitorii de ce ne-am mai chinui?... Și dumnealui mi-a dat acest răspuns

            "De ce mai scriem?

            Poate tocmai pentru că ne chinuim. Pentru că adevărul nu se spune ușor, iar poveștile importante cer trudă. Pentru că scrisul e una dintre puținele forme de salvare care rămân după ce tăcerea, uitarea și moartea își fac treaba.

Și pentru că, uneori, cineva – un străin tăcut sau un prieten din viitor – va citi și va spune: m-am regăsit în tine."

            Poftim cultură intensivă! Noi scriitorii n-avem decât să ne apucăm de agricultură...

Stare de cactus

LA CENTRU și

LA CENTRU CULTURAL PITEȘTI, MAI LA MARGINE...

*

mă regăsesc uneori

vegetând…

stau în mine ca într-o hologramă

cu ochii la

învelișul cerat

în plină dramă

îmi cresc spini în platfus

…îmi vine să rămân

cactus