Halep, Roşia Montana şi Răzbunarea zeilor

          Aseară, cineva acolo sus nu a iubit-o pe Simona Halep, sau a iubit-o prea mult şi a vrut să-i dea o lecţie. Azi scriu pe blog tot despre ea, ca să nu creadă Doamne fereşte cineva, că la primul insucces m-am pierdut în ceaţă, sau făcându-mă că plouă am acoperit cerul cu nori.

          Chiar a plouat cu adevărat aseară, norii strânşi deasupra terenului de tenis de la Flushing Meadows scuturându-se înaintea ultimei mingi a setului doi, care trebuia să consfinţească revenirea în meci a Simonei. S-a văzut de la primele mingii că se încălzeşte mai greu. 
            Nici un meşter, fie el cât de mare, nu poate ţine permanent focul la temperatura potrivită, să poată încălzi şi modela filonul de aur descoperit la Constanţa şi lega victoriile una după alta, ca pe nişte zale într-un lanţ nesfârşit. Şirul destul de lung de victorii i-a oferit puţine pauze de refacere Simonei.

          Dar încetul cu încetul, cu toate că Pennetta prinsese una din zilele ei faste, în terenul Simonei începuseră să joace flăcăruile albastre, arătând limpede pentru toată lumea unde stă ascunsă comoara.(Nici o aluzie la culoarea echipamentului ei alb-albastru, e doar o potrivire imagistică.)

          Se pare că zeii, cu problemele sirienilor pe cap şi în plus cu protestul pentru Roşia Montana de la Palatul Victoria, se mai încurcă şi ei câteodată. Uitându-se pe CV-ul Simonei, n-au înţeles de loc ce să caute aurul la Constanţa, când ei îl ştiau în Munţii Apuseni? Nu te pui cu românii ăştia, deja l-au dus pe vapor!...

          Şi supăraţi au vărsat apa dintr-un nor pe capul Simonei. După cinci ore de ploaie, când a reintrat în teren, focul ei se stinsese de tot.

          Se poate scrie şi aşa istoria. Dar ea rămâne făra îndoială o poveste frumoasă. Pentru tot ce a făcut în anul ăsta se cuvine să scoatem pălăria cu respect de câte ori avem ocazia să o vedem pe Simona Halep. Iar pe Ponta să-l ţinem în şah etern.

          Nu, pentru guvern! Şi Nu, pentru Roşia Montana

Halep pokerstar

          Nu am adulat-o niciodată pe Simona Halep. Am admirat-o doar tăcut dintr-un colţ al paginii mele de blog şi după fiecare victorie am aprins artificii destupând şi câteva cuvinte spumoase care nu-şi mai încăpeau în piele. E drept că inspiraţia mea cu o clipă mai promptă decât a specialiştilor, poate m-a făcut să întrevăd ascensiunea ei fulminantă şi să prevăd următoarea sărbătorire înaintea triştilor.

          Fulminant în limba română tradus din cărţi, am proprietatea termenilor v-o repet, vine de la jocul de poker, unde în mână ai cinci cărţi cu care poţi câştiga potul cel mare. Dacă stau să mă gândesc nu e bine! Fata are deja în mână careul. Patru turneie câştigate. Nu trei, cu două finale în coadă, ea n-a pierdut niciuna. Şi ce face cu a cincea carte cu care joacă acum la US Open?
          Şi odată se lumină întunericul!
          Va trebui să reconsider toată filozofia. Fata asta a câştigat patru turneie în creştere, la pas. Eu cred că joacă la chintă. Chintă roială la as. Atât a mai rămas!...
          Gândul mă tulbură până-n adâncul fiinţei mele. Timpurile sunt grele. Miracolul ei pare din altă lume. Sare în ochi că eu ca oracol, nu ştiu să mă dau în spectacol, nu fac glume, nu descânt de deochi. Totul e viu s-a adeverit şi de la o vreme nu mai am loc pe blog de festinurile Simonei Halep.
          Nu că mi-ar displace, dar la vârsta mea aş putea părea neserios. Sunt atâtea alte lucruri însemnate de visat...
         Uite după ziua de ieri oferită de Mazăre la Constanţa l-aş putea visa pe Crin Antonescu împărat...
          Ionescule, e 1 septembrie s-a sfârşit vacanţa.

Limba Română

          Îmbrăcat sărbătoreşte în limba română, azi la televizor regele Eminescu ar fi trebuit scandat cu sfinţenie toată ziua şi pe toate posturile, spre slavă.
          Apăs butonul telecomenzii. Intru în Realitate şi cad pe spate ca o babă, lovită de otravă. Pe post, se sărbătoreşte moartea regelui Ciobă. De la adunare, din Costeşti ca din Dom, Regele Stănescu şi Împăratul Iulian, ne ţigăneşte şi ne învaţă că romu-i rom adevărat nu ţigan, iar coroana e moştenită pe viaţă de fiecare rege sau împărat.         
Schimb postul şi mă cuprinde speranţa. Crin Antonescu la mare recită în Sala Sporturilor din Constanţa către popor, inspirat

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

          Parcă nu-i adevărat!

          La agapă Mazăre conspirat cu o gaşcă fierbinte de vrăjitoare şi astrologi, îl ia de dârlogi şi îl lanseaza la apă pe preşedinte în aplauzele unor milogi.

          Limba română nu moare şi nu minte!

          Nu că mi-ar place cum dansează Mazăre...

Colocviile Argesului

Un nou subiect in dezbatere la Centrul Cultural Pitesti. Criza de ideluri, interesul...

Steaua şi Valul lui Traian.

          Nu am pretenţia să fiu chiar cel mai bun oracol, dar numai dacă luăm înapoi le refec postul de ieri al Păsării ceţii, organul oficial al subsemnatului, suspendat de Google+, se poate vedea de la primele rânduri că am nimerit fără greşeală scorul în partida de fotbal a Stelei de la Varşovia. Ba chiar susţin că Steaua a pierdut victoria în ultimul minut al reprizei a doua din senin, fix din cauza mea, forţele oculte ce îmi conduc destinul aducându-şi  aminte de previziunile astrogramei mele „Crinul dacă nu-i fudul” (cam absconsă ce să zic!) pe care le postasem pe blog cu o zi înainte

          O să-mi spuneţi că nu am nimerit-o cu Chiricheş! El nu numai că nu a dat un gol cu călcâiul, dar nici măcar nu a jucat şi am să vă răspund că nu-i adevărat şi că încă nu ştiţi să citiţi printre rânduri partea hieratică. Aveţi o problemă cu receptarea oraculară a comunicării. Păi când am spus călcâiul, deja trebuia să înţelegeţi că am pus degetul pe rana lui Ahile, punctul nodal energetic al spiritului de echipă şi am întărit comunicarea, aducând pe la spate în prim plan, vizibil, golul. Era de câteva zile doar o perdea de fum, nămolul pentru forţele răului. N-aţi înţeles nici acum?

          Vorbeam de un gol mare în echipă lăsat de călcâiul lui Chiricheş care trebuia să stea în tribună tuns şi fercheş. A fost mişcarea nebună ce i-a scos la rampă, la foc automat, deschis, pe Stanciu şi pe Piovacarii, ascunşi într-o gaură neagră de vis ca interplanetarii.

          La 2-0, leşii încă îl mai căutau în teren pe Chiricheş.

          De aici înainte toată treaba a trecut la Greuceanu pardon Bourceanu, cu gura tot timpul pe colegi. Ba că şanţul nu e adânc, ba că plugul a dat într-o stâncă, construind cu migală Valul lui Traian. (Nici vorbă de fudulul Crin, v-o spun dinainte. El are somnul ca o cocoaşe pe destin şi n-are boaşe! nicicând nu-i va bate pendulul de preşedinte!)

          Leşii veneau peste noi şi dădeau înapoi.  Mă-nţelegi! De era gata gata să-mi strice egalul. Era minutul 90 şi nu se mai surpa malul.

          Reghe a strigat atunci la ei:

          Lăsaţi-i să mai dea un gol, că sunt prietenii mei!