Patru călăreţi

Sunt steaguri pe fundalul imaginii.

Patru călăreţi veniţi din nord
îşi scutură colbul în colţul paginii.
Coborâţi din şa, clatină
umbra unui copac
întinsă ca o apă adâncă.

De atâta mers

le-au încolţit unghiile,
scormonesc locul, e iarbă moale.
Sub cazma dacă au norocul
poate fi izvor.
Şi zăresc cele patru fete
venite să danseze în urma lor

Au feţele acoperite cu plasă

şi pe umeri aripi de fluture.
Corpurile lor se scriu ca nişte litere
îşi fac vânt şi se lasă despletite
înotând în fântână
de parcă sunt ierburi vii.

Ritmul devine mecanic

şi trompeta cade
ca o secure
sprijinită de aer.
Se izbeşte de copacul care rămâne drept
cu noaptea prăvălită peste ei.

Un răcnet regal.

 

          Desigur că medicii ştiu. Dar regatul aşteaptă cu sufletul la gură răgnetul regal. Tenor sau soprană? Toată Anglia se întreabă cu ochii ţintă la culorile ce vor lumina London Eye. Prinţ sau prinţesă? Nici pariorii la marile case de pariuri nu au vrut să apeleze la surse. Nici numerologii n-au dat publicităţii calculele lor precise.

          Toată lumea şi-a îndreptat privirea spre ochiul Londrei care se roteşte alternând cu alb, culoarea roşie şi albastră. Prinţesa Keit şi-a început travaliu la Spitalul Sfânta Maria.

          Lady Diana acolo sus zâmbeşte.

          Ea ştie că mica prinţesă îi va purta numele.

Pictura Metal Pictura. CIOATA

Filmulete din calculatorul meu

          Fara pretentia de a stii sa fac un film o sa mai postez pe blog asemenea incercari...

Tobârlan. Capitolul XIV. Fragment

          Dacă Tobârlan a avut opt copii, generaţia următoare, adică nepoţii au fost tot opt. Trei fete Ionel,–Violeta, Marioara şi Lucica. Băiat şi fată Veronica,– Burtilă şi Marieta. Lenuţa l-a avut pe Cornel, Gica pe Melania şi Toma pe mine. Din punct de vedere al speciei tobârlanilor, putem considera că faza în care ne aflam era una degenerativă, existând riscul mare să se stingă neamul. Dacă Gogu şi Miţa au avut copii dar le-au murit, unchiu Nicu exemplifică semnificativ că sângele care ne circula prin vine la acel moment, îşi pierduse din vlagă şi dorinţa de a perpetua specia, oricum era mai slabă decât lenea malefică, cocleala ce se depusese pe vasele de sânge şi te predispuneau unei filozofii nihiliste asupra cursului vieţii. Mie unul, Nicolae – el n-a avut nicio încercare de perpetuare a speciei – mi se pare cel mai interesant şi, poate tocmai de aceea caut să intru în piela personajului.

          Dacă urmaşul căruia îi dai implantul are puţine şanse să devină un elitist rezonabil,– lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu şi se plasează turbulent sau mai puţin turbulent într-o turmă, acceptând repetabilitate ciclului istoric, fără implicaare şi contribuţii creative,– la ce bun investiţia. Doar de dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti tobârlan dacă personalitatea ta puternică nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din trecut. Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic, pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corecte la întrebările pe care câteodată nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate prin contribuţia a generaţii întregi de ţărani-domni ai pământului.

          Tobârlan era precum o fântână.

          Nicolae îşi aducea aminte cum copil fiind, cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De fapt ca să fim corecţi Gogu îl înventase, el îi făcuse doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul la atâtea pietre câţi ani ai. Evident era cel mai mare. Numărau câte pietre aruncate nimereau la ţintă, pe gura făntânii decupată în peretele de piatră cimentuită, nu prea mare, cât să intre coferul cu coadă de lemn. Cam trei cofere ca să umpli o găleată.

          Mândru de el, lui îi intraseră 14, vârsta pe care abia o împlinise, nu ratese niciuna, îl îndemna pe Toma la rândul lui să-şi încerce norocul. Şi Toma avea tot 14 pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luîndu-l aproape.

          – Iar tu Nicolae, azi nu mai bei apă. Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte peste fântînă, o să suferim cu toţii.

          – Dar pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum.

          – Nu Nicolae, în viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apă (pe care-o cunoaştem)doar din fântâna noastră, de când mă ştiu aşa s-a pomenit. Până mâine ne limităm la apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.

Ilie proorocul

         Ilie Năstase, Ilie Dumitrescu, Ilie Moromete sau Ilie de la Sculărie, în felul lor, toţi l-au iubit pe Dumnezeu, cu mai mică sau mai mare osârdie, chit că unul a mai aruncat cu racheta după ciori, altul a ţintit poarta şi mingea a sărit în nori, celălalt a tăiat salcâmul, doar ăla de la sculărie, nu-şt’ ce drac’ a făcut da mi se pare c-a fost arbitru.

          Dacă stai şi analizezi, nu se există nici un dubiu la mijloc, proorocul Ilie a fost numai unul. Nu posed toate datele, nu sunt o somitate în domeniu, dar fiind un cuget îndeajuns de liber îmi pot asuma riscul să gândesc

          Ilie ăsta, proorocul, a trăit în ţara lui de evrei pe vremea regelui Ahaab, în ţinutul Samariei. Şi regele holtei i-a venit să se însoare la un anumit moment. A dat sfoară în ţară şi pe televiziuni vestea a circulat prin satelit în afară, că organizează un concurs de Miss cum se întâmplă la curţile împărăteşti cu regim deschis.

          S-au strâns frumoasele pământului dar numai una din Sidon, o prinţesă feniciană, Isabela, i-a fulgerat inima dar şi mintea regelui. N-a mai ţinut cont că la întrebările obligatorii din chestionar, trebuia să dai un test grilă ca la şcoala de şoferi ca viitoare mireasă, Isabela a cam călcat pe bec la întrebarea cu credinţa. Ea se închina zeului Baal. Ahab, preţuind mai mult frumusrţea femeii decât credinţa în Dumnezeu, a poruncit poporului său să se închine cu mic cu mare zeului Baal. Şi poporul prost – nu-l văzuse pe Baal, o văzuse doar pe Isabela dezbrăcată din cap până-n picioare, în costumul de baie dimineaţa şi ţinută de seară la apus, cu bun gust, avea de toate, coapse , bust, veselă, ce să-i mai ceară, îi placea viaţa, ce era să facă – s-a supus.

          Toate aceste fapte au atras mânia divină şi aici intră în scenă, cu sala arhiplină, Ilie proorocul. Cu tunete în voce şi fulgere în priviri, după ce a lăsat mustrarea scrisă regelui la secretariat, s-a năpustit cu pedeapsă către popor, trei ani jumătate de secetă. Seceta şi foametea au cuprins toată ţara. În timpul ăsta Isabela şi regele şi-au văzut de treaba lor, au născut fiii şi fiice.

          Sfânta scriptură ce zice de popor?

          Că e sărac cu duhul şi mereu frustrat, se ia după femei şi femeia are pielea de drac sulimenită, dar şi Ilie în cazul ăsta a exagerat având o abordare greşită. 
          Mă Ilie umbli cu cioara vopsită şi e păcat! Dai în toţi, ca să simtă ăl vinovat?...