Performanţă, numele tău e Simona Halep

Performanţa;  este starea de împlinire a unui vis urmărit. Ea poate veni şi din neant, cumva negândit, pe seama entuziasmului şi a unui talent inascut care poate coace surprinzător fructul mai devreme. Bineînţeles, se poate întâmpla; conjunctural minunea, dar fructul acela grăbit de arderi interioare şi acceleraţii necontrolate nu rezistă, cade din pom şi nu trece iarna.

Nu am auzit-o pe Simona Halep să-şi fi propus după un parcurs impresionant anul trecut, că în anul în curs; va sparge norii şi va deveni incontestabil luceafărul de zi şi de noapte al Planetei Tenis. A fost visul nostru nu al ei, ca momentul 2014 să-i poată oferi posibilitatea  să guste din fructul oprit, câştigând măcar un turneu de Mare Şlem; treacandu-şi în palmares victorii la Sharapova şi Serena Williams.

N-a fost mult ca visul acesta chiar să se împlinească, mai ales cu Sharapova la Roland Gaross. Acolo chiar nimic n-a lipsit, dar pare că îngerul ei păzitor se lovise uşor neatent  de turnul Eiffel şi se rupsese ceva în el. Simţindu-i durerea i s-a întrerupt pulsul câteva secunde Simonei şi Sharapova, vulpe argintie bătrână (tot frumoasă Maşa!) a profitat.

Cum spuneam;  visul urmărit, declarat al Simonei pentru anul acesta, a fost de la început să joace în Turneul Campioanelor la Singapore, unde să poată străluci între primele opt stele cu gândul la viitor. Obiectiv atins cu mult înainte, e a treia înscrisă deja în listă.

Fie ca lucşii ei să capete atunci deplină independenţă energetică, spre disperarea celor care cu bârna în ochi, după o lungă vara fierbinte, văd negru unde e alb imaculat şi pe Ponta îl văd preşedinte de stat.

Sunt aceiaşi vă asigur.

Alaptati de o vulpe care nu era cetatean

In tara in care vulpea a furat lupoaicei pe Romulus si Remus, amagindu-i ca le va da manuale electronice, premierul pleaca la piata in India urmat de cele cateva sute de autobuze  scolare, galbene si fara soferi  –  tractate  de o locomotiva de propaga folosita in campania lui Obama  –  sa cumpere trei milioane de smartfonuri ieftine, pe care sa le imparta apoi copiilor prin scoli, in campanie.

Mai nene, s-o crezi dumneata ca ai rezolvat problema electoratului, mizand pe cat ne iubim copiii! Cum sa pui sufletele lor sensibile  in jucaria aia comuna, cu ecran de tipla de 100 dolari bucata, cand stii ca noua romanilor niciodata nu ne-au placut uniformele, ca doar n-am trait in chinezarii? N-ai auzit si matale cat de complicat, sensibil si bogat e sufletul mioritic?

Ai numarat cate scoli de elita rasar intruna ca ciupercile dupa ploaie pe plaiurile noastre mitice? Uite ca sar si eu de la una la alta...

Cum sa le faci sa renunte, pe superelevele de fite ale protipendadei politice, sau pe odraslele mafiotilor care si-au mutat palatele in puscarie, sa renunte la smartphonurile lor cu cristale Swarowski de 10000 de euro?

Nu crezi ca neuronul matale, in copie cu neuronul lui Pricopie, bat campii fara rost in tandem dambovitean, cu smartphonul,  alaptati de o vulpe care pare ca n-ar fi fost cetatean?

Plai balai _ pamflete politice

Un grupaj in Cafeneaua literara

A aparut numarul 9 al Cafenelei Literare
O puteti lectura aici. Multumesc lui Virgil Diaconu pentru invitatia de a publica un grupaj de versuri in revista lui.

In oglinda. Povestiri ultrascurte

Robert Tompkins “In cautarea adevarului”

In sfarsit, in acel satuc uitat de lume cautarea lui a luat sfarsit. Intr-o casuta aproape prabusita in fata focului, statea “Adevarul”.
El nu vazuse in viata sa o femeie mai batrana si mai urata.
–  Sunteti Adevarul?
Batrana a dat din cap in semn ca da.
–  Spuneti-mi ce trebuie sa transmit lumii? Ce veste sa le dau?
Batranica a scuipat in foc si a raspuns:
–  Spune-le ca sunt tanara si frumoasa!

Toma Ionescu  “In cautarea ofiterului”

In Bucurestiului parasit de guvernantii plecati in campanie, prabusit in fata guvernului unde focul aprins de Nero ardea mognit, statea Ofiterul acoperit.

Nu vazusem in viata mea o femeie, mai batrana si mai urata.

– Sunteti Ofiterul?

Batrana a dat din cap mincinoasa in semn ca da.

– Spuneti-mi ce trebuie sa transmit romanilor? Inainte de a-si alege Presedintele.

Ofiterul a scuipat in foc si a raspuns:

– Spune-le ca sunt tanara si frumoasa!...

Particip la SuperBlog 2014

          M-am gândit mult. Aproape cǎ am fost obligat sǎ iau o decizie importantǎ, acum înainte de campania prezidenţialǎ și pânǎ la urmǎ am decis sǎ renunţ la Pasǎrea ceţii. E tulburarea prea mare și nici mǎcar pasǎrea mea n-a putut sǎ discearnǎ prezidenţiabilul potenţial care sǎ se batǎ, de la egal la egal cu structurile lui Ponta. Inspirat, omul a gǎsit o soluţie imflamabilǎ cu care sǎ intre ca Nero în istorie, dând foc Romei. (“De la Râm ne trgem cu toţi și avem datoria sǎ eliberǎm toate pușcǎriile din Romania,de hoţi!”)

          Și atunci la ce bun sǎ-mi asum riscurile! Mai bine mǎ înscriu la SuperBlog și mǎ fac altǎ pasǎre; struţ de exemplu. Bag capul în nisip, sǎ nu mai vǎd, sǎ nu mai aud nimic douǎ luni de zile și pot beneficia de oareșce avantaje în timpul ǎsta. Este știut cǎ o famile de struţi este compusǎ dintr-un mascul și douǎ femele. Cum sunt un familist convins, am și o vârstǎ cǎ m-am nǎscut timpuriu, vremile sunt grele cum am spus, mi-ar prinde bine la CV-u', o blondǎ șatiratǎ în plus.

          Și ar mai fi avantaje; scrie la carte:

·        Înǎlţimea la struţul mascul 2,10 – 2,70. Cresc! Voi fi mai înalt, mai fudul!

·        Greutate 110 – 150. Deja mǎ încadrez, dar la 2,10 – nu mai sunt obez!

·        Vârsta 60 – 70 de ani. Probabil începând de mâine când intru în pâine.

·        Maturitate sexualǎ 1,5 – 2 ani și perioada de împerechere februarie –septembrie. Chestia asta mǎ pune un pic pe gânduri. Nu-i nimic! Scriu la SuperBlog câteva rânduri și poate îmi dau ei o dispensǎ în plic.

Post scriptum. Am mai participat la SuperBlog și n-am câștigat premiile notorii. Ca un antropolog optimist, gândesc, s-or mai fi deșteptat și judecǎtorii…

Început de roman

Notǎ:

             Mi-am fǎcut obiceiul când încep un roman, primul fragment sǎ-l public pe blog.

            Un roman e ca o viaţǎ de om. Într-o viaţǎ de om poţi sa ai și surprize; surprize adevǎrate, placute. Într-un roman trebuie sa urmezi modele, tipuri, scheme de joc. Poate cǎ în romanul meu voi avea probleme, dar poate ca voi avea și noroc sǎ semene cu viaţa. Poţi sǎ ști cum te trage aţa!?

*

            Pare cǎ primul nume al lui Titi ar fi fost Epure nu Dumitrescu, înainte ca cineva sǎ fii completat în dreptul rubricii tatǎlui, cu o mânǎ nesigurǎ, îngroșat, „natural”, pe certificatul de naștere. Adicǎtelea, Maica Filofteia l-a primit în pântece natural, nu de la Dumnezeu. Teia însǎ, o fatǎ frumoasǎ, înaltǎ, deloc umilǎ, toatǎ viaţa a fost mutǎ și orice încercare a cuiva de a-i smulge vreo mǎrturisire, n-a dus la nici un rezultat. Susţinea cu mândrie privirea indiscretului și-l sǎgeta cu un fulger, topindu-i pe buze cuvintele începute.

            Nu și-a putut șterge din memorie probabil, urmele dureroase ale acelui viol nenatural și nu s-a mǎritat niciodatǎ, dar cu cât Titi creștea, devenise evlavioasǎ, pǎrea cǎ uitase și nu ezita sǎ se închine și sǎ mulţumeascǎ Celui de Sus. În mintea copilului Titi a rǎmas undeva încuibatǎ ideea, cǎ viaţa lui va fi protejatǎ.

            – Ca sǎ-ţi faci o idee cum era maica Teia, uitǎ-te în albumul de poze al sorǎ-mi Dona, cam pe vremea când era elevǎ la școala normalǎ din Câmpulung. Ea seamǎnǎ dintre noi trei, cel mai bine cu tata. E leitǎ mama Filofteia. Pǎrul lung ca spicul de grâu auriu, îi cǎdea pe spate în valuri, acoperindu-i mijlocul subţire. Privirea seninǎ, fruntea liberǎ, poziţiile ștregǎrești ale corpului, vorbeau singure cât de bine știa sǎ se așeze în imagine ca sǎ capteze admiraţia și sǎ-și sublinieze naturaleţea. Constatam cǎ era un personaj.

            – Nici nu știi ce drac de copil a fost Dona! Afirmaţia soţiei m-a luat prin surprindere cǎci figura distinsǎ a celei pe care o cunoscusem eu, nu lǎsa sǎ se întrevadǎ libertǎţile unei copilǎrii lipsite de griji, în care ea sǎ poatǎ întra în pielea celei care de drept era, capul rǎutǎţilor. Mai degrabǎ Ioni, soţia, rǎsfǎţatǎ, impulsivǎ, s-ar fi potrivit în viziunea mea, acelui rol.

            – Nu cred cǎ aveam o plǎcere mai mare decât sǎ plecǎm cu vacile la pǎscut, dincolo de Dealul Mare, pe izlazul cǎruia i se spunea Glodu. De fapt noi surorile eram trei și aveam o singurǎ vacǎ, pe Roșia. Bunǎ vacǎ, o gǎleatǎ de lapte la mulsoare(Ce remarcǎ tâmpitǎ! Am timp sǎ modific.). Rar mergeam toate trei împreunǎ, pǎrinţii plecau la serviciu și mǎcar una dintre noi trebuia sǎ rǎmânǎ obligatoriu acasǎ cu, curcile, gâștele și porcii. Aveam de toate.

            Pe izlaz, la Glodu, vitele nu puteau sǎ scape în lucernǎ, sau în vreo culturǎ de porumb. Un câmp drept cât vedeai cu ochii și iarba grasǎ înţesatǎ cu trifoi, ce sǎ-și doreascǎ mai mult Roșia! N-am vǎzut nicǎieri, niciodatǎ atâta trifoi cu patru foi, pe care se pare cǎ vitele îl preţuiau mai mult decât noi, chiar dacǎ vorba spunea cǎ dacǎ-l afli, te umpli de  noroc. Nu credeam acea vorbǎ. Ar fi fost prea simplu sǎ-l bǎgǎm în sân și sǎ mai luǎm și acasǎ, sǎ ne umplem traista în care ne aduceam de mâncare ouǎle fierte, brânza, roșiile și feliile de pâine unse cu miere. Aveam în fundul grǎdinii, la casa din deal, cea care a ars pânǎ la temelie n-o știi tu, douǎzeci de stupi. Dar ce nu avea tata acolo!?

            Apa, o gǎseam rece și bunǎ la izvorul din spatele cabanei pǎdurarilor, ridicatǎ din lemn fǎrǎ uși și ferestre, cu o masǎ în mijloc prinsǎ în ţǎruși, înconjuratǎ de bǎnci cioplite tot din tulpini de copaci, folositǎ doar ca adǎpost pentru ploaie. Dar era ceva drum pânǎ unde începea pǎdurea!

            În mijlocul câmpului trona un stejar mare cu coroanǎ bogatǎ. Ǎi bǎtrâni susţineau cǎ are mai mult de 200 de ani. Dar nu stǎtuse nimeni sǎ numere, se treziserǎ cu el acolo. Trebuia sǎ ne ţinem de mânǎ cinci-șase, ca sǎ-i înconjurǎm tulpina. Cineva tǎiase direct în trunchi cu toporul, câteva trepte de sprijin ca sǎ te poţi urca. Sub acel stejar jucam noi copiii, la umbrǎ, ţurca la biba.

            – Ce e aia ţurca la biba? O întreb eu, dupǎ lungile minute de tǎcere uimitǎ, pe Ioni, cu toate cǎ-mi înhipuiam despre ce e vorba; jucasem ţurca în copilǎrie, dar mǎ intriga, suna bine, cuvântul biba. Era o surprizǎ pentru mine, nu o știam pe nevastǎ-mea sǎ aibǎ rǎbdare sǎ povesteascǎ ceva cu lux de amǎnunte. Nu avea har de povestitor, de obicei se grǎbea și fǎrǎ înflorituri ajungea repede la ce avea de zis, dar acum parcǎ nu povestea ea, mirajul poveștii o cuprinsese pe dea-ntregul.

            – Biba e gaura! Uff, cǎ greu de cap mai ești câteodatǎ!... Acum o recunoșteam de nevastǎ.

            – În dimineaţa aia am ajuns pe izlaz la Glodu, înaintea tuturor. La un moment dat când urcam dealul, l-am auzit din spate pe Boloi strigând la mama Nicuţa și întrebând dacǎ a mai urcat cineva cu vitele pe uliţǎ. Nicuţa era sorǎ cu Victo și casa ei cocoţatǎ pe coastǎ era ultima casǎ la ieșirea din sat cǎtre Dealul Mare. Bag seamǎ cǎ nu v-am spus ca autor, cine e Victo. E nevasta lui Titi, ultima. Mama buna a lui Ioni, nevastǎ-mea.

            – Da ce mǎ Boloi, singur, te piși pe tine? Ţi-e temǎ cǎ te-ntâlnești cu vreun urs?

            – Hai bre tanti Nicuţo cǎ nu mi-e teamǎ, dar vreau sǎ știu.

            – Ţi-oi spune dacǎ-mi aduci când te-ntorci legǎtura aia de târșuri pe care nen’to Stan a lǎsat-o la Gârlici.

            – Și de ce ar fi lǎsat-o la Gârlici, cǎ nu mai era mult pânǎ acasǎ?

            – Pǎi el zice cǎ la încǎierat ursoaica. Pe primǎvarǎ i-a luat un pui. Da, cu tine ursoaica n-are nimic!

            – Știu cǎ glumești tanti Nicuţo.

            – Glumesc mǎ Boloi, cǎ pe-aici n-au mai dat urșii de ani de zile. Hai, ca sǎ mergi liniștit îţi spun cǎ trecurǎ pânǎ acum doar nagodele lui Titi cu vaca.

            – Toate? întrebǎ ca și cum, dezinteresat…

            – Ai tu oarece interes de mǎ-ntrebi, ai pus ochi pe vreuna?… Toate trei mǎ Boloi! Toate trei.

            Boloi ǎsta era un bǎiat cumsecade, de vârsta Donei, cam încet la minte și nici curajul cu fetele nu-l dǎdea afarǎ din casǎ, nu se spurcase. Draca de Dona, pe loc îi veni ideia sǎ ne ascundem în stejar sǎ-l vedem ce face. Am lǎsat vacile în urmǎ și luând-o la fugǎ am reușit sǎ ne cocoţǎm în frunzișul bogat al stejarului. Boloi s-a apropiat, ne-a strigat și constatând cǎ nu e nimeni s-a așezǎ în iarbǎ. Dupǎ un timp, ce gând i-o fi strǎfulgerat mintea, l-am vǎzut desfǎcându-se la pantaloni. Se dovedea cǎ Dona avusese dreptate. Toate trei ţineam strâns câte o creangǎ în braţe privind curioase în palma lui ţinta mișcǎtoare. Recunosc acum, era dotat. Am stat ce am stat, sunt sigurǎ cǎ mǎ înroșisem deja la faţǎ și o datǎ o vǎd pe Dona cǎ se ridicǎ. Stǎtea fix deasupra lui Boloi și scoţându-și încet chiloţii ei cu monogramǎ,Victo le cususe un semn cu mǎtase galbenǎ ca sǎ nu-i încurce când îi usca la internat, nici nu apuc bine sǎ mǎ întreb ce vrea sǎ facǎ nebuna, când îl aud pe Boloi de jos:

            – Aoleu, Maicǎ Miţǎ, ce ploaie caldǎ și sǎratǎ! Maica Miţa tocmai ajunsese și-și trǎgea sufletul așezându-se lângǎ el. Ea era neam cu noi din partea lu' maica-mare Gardista. Venea permanent, nu avea copii, cu noi cu vacile. Bietul Boloi reușise sǎ se încheie la pantaloni.

            – Ce-ai mǎ Vasile maicǎ, ai înebunit, nu vezi ce soare e afarǎ! Nu știusem pânǎ atunci cǎ pe Boloi îl chema Vasile.

Karaoke. Uţa cu Cruduţa

          În crizǎ de idei, scena politicǎ s-a transformat într-un spectacol grotesc de Karaoke. În mijlocul pieţelor marilor orașe, la cǎminele culturale (care au mai rǎmas), sau în curţile primǎriilor satelor românești acolo unde se strâng conaţionalii când se împart ajutoarele, la stadioane, sau la sǎrbǎtorile tradiţionale pe Muntele Gǎina sau la Ţebea lui Avram Iancu, în vieţile noatre care nu ne mai aparţin în bunǎ parte, cotropite de televizor, suntem în permanenţǎ agresaţi de pe o scenǎ improvizatǎ și suportǎm cu stoicism goliciunile generoase ale piţipoancelor, alǎturi și în întrecere cu goliciunea de cocalari a bǎrbaţilor de stat ai acestui neam, expusǎ cu vocile lor guturale, dupǎ ce si-au consumat caviarul și au bǎut bere rece ca sǎ fie populari. Cât sǎ suporte și bietul microfon surd, marele mutilat cu membrana sfârtecatǎ de gloanţele democraţiei, aceleași cuvinte repetate la nesfârșit în polifonia ultimilor 10 ani, imnul devenit manea, Jos Bǎsescu?

          Și tocmai când ne așteptam mai puţin, și ne puteam gândi cǎ în sfârșit în contextul terminǎrii mandatului va fi schimbat textul în campanie la Karaoke, a apǎrut din senin Tǎricelu cu aceeași manea, suspendarea președintelui.

          Nu-l luaţi în seamǎ! Ocupat sǎ sporeascǎ șeptelul, „inimǎ zburdalnicǎ” s-a trezit singur împingând cǎruţa cu proști ai lui Voiculescu de la Antenǎ. Pânǎ și comandantul de oști PSD l-a trǎdat. Ar fi vrut și el ca bǎrbat de stat sǎ se dea pe scenǎ uţa la Karaoke, cu Cruduţa și n-a apucat.

Plai bǎlai – pamflete politice

Literaturǎ de pușcǎrie

          Mǎ bate gândul sǎ mǎ las de scris. Doar n-o sǎ mǎ înghesui la poarta Uniunii Scriitorilor, în varǎ, când se depun dosarele de primire, împreunǎ cu Meme Stoica, Gigi Becalii și „domnul profesor” Dan Voiculescu!?... Oricum n-aveam nici o șansǎ cǎ nu am cronici scrise de critici importanţi. Cine sǎ-și piardǎ timpul sǎ citeascǎ un amarât de „Guștere” pe care l-am plimbat în lesǎ ca pe o pasǎre – cum frumos spune o prietenǎ dea mea, poetǎ adevǎratǎ – din copilǎrie și pânǎ la sfârșitul romanului, când am urcat în rai împreunǎ, el martor, eu autor, sǎ stau de vorbǎ ultima datǎ cu personajele cǎrţii, neamuri de-ale mele, ca sǎ mai aflu oarece de-ale vieţii, lǎmuriri general valabile.

          Trebuie recunoscut, oferta din pușcǎrie are o paletǎ atât de largǎ și vine pe piaţǎ cu produse deosebit de interesante. De la Ouǎle lui Nǎstase, (Pardon, mǎ gândeam la tomurile lui Nǎstase nu la ouǎ, mai sus. Da, tot la Cornu în bibliotecǎ le-a pus pe-amândouǎ!...), pânǎ la Muntele Athos, patria ortodoxiei lui Becali. Și de la Consideraţiile tehnico-tactice din Brazilia ale lui Meme, pânǎ la poezia saturnaliilor transformatoarelor lui Fenechiu, nemaiţinând cont de gloriosul scenariu al demiterii președintelui, scris de Felix Varanul și contractat deja pentru filmare la anul de agentul Zero-Zero X Tǎricelu, în exclusivitate fix, de Marea Casǎ de Filme de la Moscova sub regia lui Putin.          
              Se aude pe surse de la "Fundaţia Voiculescu pentru Dezvoltare", cǎ Felix într-un gest umanitar, ar fi cedat în contul prejudiciului financiar fǎcut Academiei Române, toate drepturile de sechestru pe Grifco, pentru sediu Uniunii Scriitorilor. Mai rar mǎrinimie glumeaţǎ. Așa e când mǎnânci caviar în mediu cu rǎcoare și mai puţinǎ verdeaţǎ.

Notǎ: Am gǎsit o pozǎ cu șahiști. Nu-i așa cǎ sunt triști?

La buturugă. Fragment din romanul Guşterele

Notă: Câte ceva despre Mariile mele 

            Scrisura mea în carte e ca lucrătura bunicii cu andrelele.

            Bunica Păuna, cealaltă, din partea mamei, împletea ochiurile unu pe faţă două pe dos, sau trei pe faţă şi unul aiurea cum îi dicta imaginaţia. Niciodată după vreun model anume. I se umplea inima de bucurie când mă privea cum îmi vine pulovărul la sfârşit. Mai trăgea un pic de mânecă, îndrepta gulerul, ridica uşor în sus pieptarul să facă o cută la mijloc, după care rostea:

            – Ptiu, bată-te ce mult te-nălţaşi! Aproape că s-a dus toată lâna! Dar lâna nu se termina niciodată. Andrelele ei n-aveau stare şi nu odihneau să împletească cu măiestrie un gând, o idee, o pată de culoare care să distingă lucrătura.

            După moartea tatei, mama a trebuit să se desprindă de locurile în care parcă trecuse viitura şi gârla Pribei umflată îi curmase toate bucuriile. Nu i-a spus nimeni să plece. Au înţeles cu toţii şi nu s-au opus. A fost mai greu să-i spună lui tata-mare.

            – Aurico! Aveţi grijă de voi!... şi l-a podidit plânsul. N-aş fi crezut.

            – Să-ţi faci viaţa ta că eşti tânără şi să mi-l aduci pe Toma-n vacanţe, să-l văd cum creşte. Mi-a rămas de atunci numele Toma, cum îi rămăsese lui, Tobârlan. Am plecat din cămăruţa pe care ne-o pusese la dispoziţie ţaţa – dinainte ca tata să dărâme cele două odăi ale noastre de sub pătul şi să meargă la operaţie – şi ne-am mutat în Malu Vânăt, la bunica Păuna. Despre vremile acelea am mai scris în Dosarul Albaştrii.

            Veneam de la şcoala din satul vecin, Brăteasca, am făcut acolo clasa treia şi a patra, însoţit de cele mai multe ori de Titel şi Maria. Până în clasa patra n-aş putea spune că aveam griji. Toate grijile se concentru pe umerii mamei. Titel se despărţea de noi în capul uliţei. Locuia mai în deal. După ce mâncam şi ne terminam temele, de obicei el ieşea primul în curte şi striga de sus: „cu-cu”, „cu-cu”, atât cât se putea de cifrat. Eu răspunzând mai din vale la semnal: „var-vara”, „var-vara”.

            Ne întâlneam să ne jucăm jocurile copilăriei. Maria auzea semnalul nostru şi în cele mai multe rânduri ne însoţea. De la o vreme, în privirea ei lucea ceva, un licăr ce parcă-l mai văzusem... Într-o zi Maria a tras de mine să intru cu ea în casă, să-i arate maică-sii modelul meu de pulovăr. Am însoţit-o nebănuind nimic.

            Casa curată, primitoare era goală. Părinţii, plecaţi cu treabă la oraş, veneau pe seară. Desigur că Maria ştia asta, se înroşise toată şi vocea îi pierise. Eu, m-am repliat mai repede şi curajos i-am propus să facem schimb de pulovere.

            L-am scos întâi pe-al meu. Ea s-a întors cu spatele şi înceată, abia de se mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor mâinile amândouă pe sub pulovărul ei, să o ajut, pănă am simţit zbaterea hulubilor speriaţi luăndu-şi zborul de pe prispă. Am apucat să i-l trag peste cap şi s-a deschis brusc uşa.

            Bunica venise în fugă, cu andrelele în mână ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu cine-i şoptise la ureche. Poate vre-un hulub.

            – Maria, ce frumoasă te-ai făcut! Hai să-ţi iau măsurile să-ti tricotez şi ţie un pulovăr.

*

            Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că n-au fost întru totul adevărate.        

            Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii despărţea cumva în două apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite, îmbibate de praf sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la căruţe, înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.

          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci din copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra în apă ferindu-şi trupul cu vreo cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.

          O luasem din coada vijoiului, de unul singur pe firul albiei aventurându-mă. Sfoara, sau apa, mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie, ascunsă de tufişuri privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine, nu cu mult. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Nu era greu de priceput.

            Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea, se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, pluta.

          A fost singura Marie adevărată. Despre ea, bunica Păuna n-a avut timp să afle. I-a scăpat firul, i s-au încurcat ochiurile. Curând s-a prăpădit. Dumnezeu s-o odihnească!         

Maria Mare

           La multi ani tatǎ! M-am tot gândit ce pot sǎ-ti urez de ziua ta și am stabilit cǎ ar fi bine sǎ primești mǎcar atât cât dai tu celor din jurul tǎu: dragoste, înţelegere, optimism. În viaţǎ trebuie pǎstrat un echilibru chiar dacǎ personal aș fi vrut ceva în plus... Gândul acela îl las nerostit.