Dacă nucii ar avea grade militare, atunci nucul din faţa casei care
mi-a străjuit copilăria ar trebui să fie general. Uriaş cât să domine întreg
câmpul tactic de luptă, sever şi riguros în uniforma lui verde, a rămas
neclintit în lumea aceea fabuloasă ca o imagine neîntreruptă care mă va urmării
cât timp mi se vor număra zilele şi mult mai departe sper după ce se vor fi
aşezat filele în carte.
Pentru mine nucul acela nu era doar cealaltă casă – de fapt un castel
cu creneluri ce-şi deschidea coridoarele secrete, tălpilor mele sprijinite fără
teamă de spinarea groasă a ramurilor – ci era o fiinţă vie. Niciodată nu am
căzut din nuc şi chiar de se-ntâmpla să-mi lunece piciorul, parcă în jurul meu
se ţesea o plasă din ramurile tinere, ce se agăţau singure de mâini.
Ne alergam cu veveriţele, eu şi fratele meu – care se urcă mai sus? –
şi bineînţeles că ele, mult mai agile decât noi, ieşeau totdeauna învingătoare.
Spre seară, Valea Pribei nu era luminată căci aveam grijă noi copiii să
spargem becurile de pe stâlpi cu pietrele. Unul nu rămânea! În stânga, pădurea
cu tainele ei se prăvălea peste noi. Dincolo de drum, o fântână cu ciutură şi
cumpănă chema la apă proaspătă şi rece, să stâmpere setea peste noapte. Era
momentul nostru magic când speriam babele mai slabe de înger.
Spaţiul acela dominat de nucul ce-şi arunca în seară umbrele, înainte
ca luna să răsară, mai negre decât ascunzişurile nopţi şi scârţâitul de la cumpăna
fântânii, prinsese faima unui loc rău, mai ales că pe coasta dealului în
dreapta, gardul avea ulucile rupte, căci acolo era o casă părăsită şi nu mai
avea cine să-l repare.
Mintea tulburată a Mitei lui Oache zbură către ăl’necurat. Mai ales că
de două săptămâni nu trecuse prin biserică să se închine la icoane. Te puteai
aştepta de la afurisitul de ţap logodit, popa Gheorghe ăl bătrân, uitat de
Dumnezeu pe pământ, să fi scăpat vreo vorbă de ciudă printre satane. Se auzise
de la o vreme că slujea din greu şi armata aia de diavoli care se pripăşiseră
cu toţii parcă în Merişani.
Săptămâna trecută, Mitică a lui Doie, s-a întors cu o mână ruptă
trântit de motocicletă. Când venea din luncă, în dreptul cimitirului, dintre
cruci, îi sărise în faţă un ţap cu două perechi de coarne.
Iar ţaţa Oanţa,
cât era de grasă, după ce-i murise bărbatul, se subţiase şi a trebuit să
recunoască până la urmă că noapte de noapte o vizitează un călugăr tânăr şi
negru ca smoala. Se jurase smintita aia de babă când povestea, că atunci când
călugărul se dezbrăca, îi făcuse derbedeul deja o aluzie, îi lega de ciotul
acela de coadă un ciucure, ca să nu facă ea în întuneric vreo confuzie.
De când auzise Mita se culca mereu cu ferestrele deschise, dar la ea
călugărul acela nici în vis nu venise. Deh, nu putem avea toate norocul Oanţei!
Dar în fiecare seară aducea de la fântână apă proaspătă, să fie în casă.
Mai vorbeau babele de câini cu blană de urs, viezuri cu urechi de
iepure, sau pisici cu labe de răţoi… Diavolul îşi întindea o mie de chipuri în
noi.
Strânsesem cu grebla şi o mătură de nuiele frunzele căzute într-un
maldăr uriaş proptit în gard şi frate-meu, când a simţit-o venind pe drum pe
Mita să-şi umple găleata cu apă, s-a băgat dedesubt. Eu cocoţat în nuc,
pregătisem ghiulele, două buzunare de nuci.
N-a mai fost nevoie de ghiulele! Când s-a clătinat grămada de frunze şi
frate-meu a urlat sărind într-un picior, baba a leşinat căzând ca o balegă în
mijlocul drumului.
L-am strigat pe tata speriaţi. Cu o ciutură de apă a înviat-o.
– Cum arăta arătarea aia spurcată, Ionele maică? păcatele mele fără
număr!... Nu cumva era călugăr?
Odată, mai spre primăvară, tata a găsit sub nuc un pui de veveriţă. Să
fi avut câteva zile. L-a luat în casă, altfel murea şi l-a hrănit cu lapte
proaspăt muls de la vacă, pus în pipetă. A avut viaţă!... A crescut, ne-am
legat de el şi el s-a învăţat cu noi.
Tata a bătut un cui în tavan şi i-a cusut o mănuşa din pânză îmbrăcată
cu piele de oaie, prinsă cu o sfoară de cuiul îndoit. Cea mai mare plăcere a
puiului de veveriţă era să sară direct în mănuşă şi sa se balanseze toată ziua.
Uneori, friguros, te trezeai cu el sărindu-ţi pe umăr şi întrându-ţi pe la gât
în sân sub bluză, în culcuşul cald.
Într-o zi a găsit fereastra către nuc deschisă şi a pornit în marea lui
expediţie. Credeam sincer că nu se mai întoarce, dar seara a sărit înapoi pe
geam. De la o vreme învăţase libertatea şi ne vizita tot mai rar. Primea
totdeauna alune şi sâmburi de nucă.
Altădată, trecea pe vale Nică al lui Patraulea, beat. Sprijinindu-se
din gard în gard şi cântând. În dreptul nostru s-a alipit cu spatele de tulpina
nucului pentru odihnă. Puiul de veveriţă l-a văzut şi i-a sărit în spate să se
cuibărească la căldură. Ochi îi luceau liniştiţi. Patraulea speriat a strigat
parcă trezit subit din băutură.
– Sări Ionele, că mi-a sărit dracul în spate de la tine din bătătură!
S-a împins în tulpina nucului până a simţit bietul animal zdrobit sub el. Tata
a ieşit afară la poartă a văzut beţivul proptit în tulpina nucului şi coada veveriţei
ieşind afara din cămaşă. Nu mai mişca. Scos din fire i-a dat o palmă lui Vasile
cu sete, a trezire.
– Beţivul dracului, mi-ai omorât veveriţa!
La prima mana. 16.08.2016.
La prima mana. 16.08.2016.
