Ion Toma Ionescu
Guşterele din specia Guşterelui, din neamul
Guşterelui şi din zodia Guşterelui
(Ion
Toma Ionescu – „Guşterele” – Ed. Inspirescu, 2015)
Ingrat locul poetului în lumea romanului.
Trebuie să-i citeşi pe amândoi, om şi roman, de trei ori în trei ani diferiţi.
Şi a patra oară, să fii sigur dacă ai înţeles bine. Mai ales când nu scrii
romane, cel mult romanele mai fac aluzii la tine. Şi ca un făcut, când
te-ntâlneşti cu omul, aproape şi cu romanul: „Cum e cu Guşterele, ai zis ceva de el, el a zis ceva de tine?...” M-a
înnebunit Ion Toma Ionescu, cu soiul
ăsta de făptură, încât de fiecare dată când iar m-apropiam de „Guşterele” lui, trebuia s-o iau de la
cap la coadă, înc-o dată şi-nc-odată.
Până la urmă, ce poate fi atât de
periculos la ’un şopârl’ simpatic, care de regulă e paşnic, dacă neinspirat
cumva te târcoleşte până de te muşcă şi-ncerci să-l prinzi, îţi lasă amintire
coada, deci tot te-ai ales cu ceva. Dar stai că nu-i chiar aşa, adică să fug
după târâtoare ori ele după mine. Trebuie văzut cine supărarea-i Guşterele aici şi ce hram poartă,
pesemne că-i ceva bai cu el.
Mai întâi de toate, descoperim un
roman autobiografic, de unde ne duce gândul că ITI o fi-n ceva legătură de
rudenie cu G; sau nu, G să fie un fel de marcator pentru cromozomul şi/sau
destinul lui ITI... Îi voi da de cap şi de coadă! Dar nu prin exegeză, să nu
mai zic, Doamne fereşte, de vreo te miri ce hermeneutică şi alte cele, ca să nu
mă iau de cap şi de coadă, fireşte. Şi nici printr-o încercare de fărâmă
de biologie, că mai mult nu ştiu.
Vom merge într-o călătorie
spaţio-temporală la clasa G. Câţi G? Un G, marele G. Centurile de siguranţă!
Aşadar, avem o perioadă clătinată
în istorie, cea interbelică; mai avem un sat, Merişani; şi mai avem o tipologie
umană aparte, Tobârlanii. Aici se manifestă întâmplările vieţii, precum tot
aici se întâmplă manifestele vieţii; manifeste, nu manifestări, cele din urmă
putând avea în cazul de faţă conotaţie comunistă, pe când primele, ghici de
care!
Interesantă înşirarea pe capitole a
neamurilor, cu neapărat reveniri asupra lor, şi desigur cu peisagistica fizică,
ambientală şi morală, bogată şi aferentă fiecăruia în parte. Pitorescul dă în
tot locul mână cu drama, e un foietaj de personalităţi ample, într-o festival
de tarte ale vremurilor clocotite.
Frumuseţea omului, farmecul
satului, se află sub biciul nemilos al
unei falii de istorie, un tărâm nelămurit dacă vrea să fie şi înspre care rost
definitoriu s-o apuce. E bucuria vieţii deopotrivă cu tristeţea asupra vieţii.
Sunt şi ilogismele covârşitoare pe seama vieţii.
În decorul scenic au loc cele ale
zilei, alături de altele ale zvonisticii şi desigur unele ale doar închipuirii.
Merită să mergi într-o astfel de interfaţă a lui ITI, cât de periculos ar fi să
nu te apuce şi pe tine un gest asemănător raportat la propriile-ţi ramuri
genealogice.
Rezonanţa umană este atât de
imprevizibilă, încât trezeşte însăşi natura din rolul expectativităţii. Iar
’moţul’ naturii astfel însprintenat, rămâne ca efigiu, ca girofar, ca altceva
ce-ar mai fi cu ’g’, aceasta pentru că este vorba despre marele G.
„Eram către ultimele pagini ale
dosarului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă, şi pe mal a
apărut guşterele...” Iar Guşterele era frumos, îndemnându-te să
’guştereşti’! Întregul fragment amenajat cumva conclusiv, este nuanţat mjirific
pe bază de Guşterele, vă asigur de
asta, place!
Avem deci, Guşterele autentic, roman autentic, acum dincolo de acest
aranjament existenţial ITI cu G, îmi mai rămâne să-l pun la loc în memorie pe
poet!
Daniel Marian.
Notă: Mulţumiri autorului acstei cronici, Daniel Marian, pentru că şi-a găsit timp să converseze cu Guşterele!
