În vremi bântuite, bucuriile sunt rare sau nu sunt deloc! Poezia e ultima dintre terapii la care poţi să gândeşti că are şansa să dea rezultate.
Nu-i uşor să iei în deşert pădurea de tristeţi, să-ţi pui masca de ceară pe faţă şi să călătoreşti singur cu poezia ta, să te bucuri de ea, când te răsfaţă, într-un tren care ştii sigur DINAINTE că nu va opri în nici o gară.
Dincolo de cuvinte, poţi să te gândeşti că
totuşi se va întâmpla undeva, cândva…la
un capăt de drum, cum ar zice refrenul, un refren oarecare...
Se vede Crucea de piatră. Se fac semnale cu felinarul roşu. S-a oprit şi trenul acum…
*
„Poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă „floarea de suflet” din fiecare cititor”
Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la „adulter” la „schimbarea de ochi”, de la „glezna apei” la a pipăi „carnea umbrei” sau sânii femeii „cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre „vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la „agresiunea” frumuseții: înflorirea cactusului care
nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă „floarea de suflet” din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare.
Adrian Alui Gheorghe
N.A. Mulţumiri, Danielei Toma, şeful de tren, lui Frederik Weerkamp, Iuliei Toma, Corinei Rezai şi celorlalţi din personalul însoţitor şi bineînţeles lui Adrian Alui Gheorghe, controlorul care a fost îngăduitor cu mine şi nu m-a dat jos din tren, chiar dacă nu aveam bilet!...
