Pe un făgaş elegant petrecându-se evenimente nebănuite, îmi vine în minte o peliculă de fantastic şi de mister, a cărei acţiune este plasată în epoca victoriană, ondulată în jurul piesei principale: prestigiul realizat prin magie.
Într-un mod uşor eufemistic, Ion Toma Ionescu, chiar poate fi prezentat drept un magician, înrudindu-se cu meşteri de seamă ai iluziei, cu priză de scenă la publicul larg. Fiind unul dintre aceia care am urmărit îndeaproape întreaga sa producţie lirică, mă situez confortabil în compania binevenitei antologii, cu un titlu smuls din istoriile romanţate ale Bucureştiului.
„Crucea de piatră” întruneşte o sumă de ’păcate’ care de care mai fierbinţi, actualizându-şi permanent esenţele în formule de seamă. Este cazul să pornim „Sub magie”: „ca şi cum luneci/ cu mâinile/ desfrunzind pielea/ ceţoasă/ devălmăşind voit sub/ cearceafuri de smalţ/ ordinea riguroasă/ a liniilor prelungi// am văzut o casă/ în zwolle/ din colţuri sparte/ de cărămidă/ arsă în foc/ ieşind în relief/ ca ţepii unui arici// ce fiinţă hieratică/ şi caldă/ ademenind/ sub magie/ stă să se deschidă/ sub pielea-ţi/ trandafirie// */ Lung ca un lujer,/ cuţitul scrijeleşte/ marginea clipei”.
În felul său natural, Ion Toma Ionescu recompune realul în ipostaze nonconformiste, debordante imagistic şi ideatic, arhitect al imaginaţiei fiind. Versuri scurte, percutante, asigură o structură fluidă, ’sigură şi eficientă’, de parcă s-ar vaccina întreg universul astfel încât să treacă ritmic, vioi, peste inerente colapsuri.
Avem parte cu generozitate de necondiţionată tandreţe, într-o concentraţie simbolistică plasată pe fondul unor largi curbe spaţiale şi temporale: „iar s-au jucat îngerii/ toată noaptea/ s-au zbenguit/ s-au bătut cu pernele/ lor moi/ un fulg n-a rămas în cer// ne-a acoperit zăpada/ parcă şi sângele-n mine/ e alb/ îmi ţin strâns/ în pumni respiraţia/ să nu-mi scape/ ca pe vremuri/ Sfoara unui zmeu// */ Linişti răpuse,/ zvon de arginţi năvălind/ ca un stol de sturzi...” (Prima ninsoare).
Astfel am face bine să ne amintim ninsorile copilăriei, pufoase, bogate şi nevinovate, fără asprimirile lor de mai târziu, în neînţelese vremuri. Încât cu siguranţă nu ne-am mai certa cu iarna, ori de câte ori de câte ori are chipul piedicilor vieţii.
Sunt, ce-i drept, la capătul opus al simţirilor, şi celelalte ierni, scrijelite în suflet, ca nişte lupi haini, neiertători cu biata pradă: „ca pădure/ sufletul meu troienit/ izbit de viscol// ies din nămeţi cuvintele/ căprioare flămânde/ haikuuri/ săltând pe/ zăpada încinsă// necuprins/ de alb/ răzvrătit// şi vânătorul/ din departele verii/ cu mireasma/ otavei/ în praful de puşcă// */ E o criză de/ alb murdar şi asemeni/ de bitum stelar...” (Ca o pădure sufletul).
Tot un fel de iarnă e şi pe umerii „Crucii de piatră”, are el poetul tainele lui nenumărate şi profunde cu acest anotimp când lin, când prăpăstios: „e o iarnă/ de ţinut minte/ liber la alb/ necuprins/ viscolul latră/ fierbinte şi/ la crucea de piatră/ felinarul/ s-a stins” (Crucea de piatră).
Dar staţi că nu s-a terminat, nu se poate termina astfel, fără nicio împrimăvărare... Mai răsare şi „Crucea de piatră 2”, e în carte, o veţi găsi plutitoare într-o atmosferă filosofală şi cu un iz de nepieire.
Iar un poem văratec de-a dreptul văruieşte miraculos, umbrele destinului: „am zărit o blondă/ la călanu mic/ pe stradă/ avea/ atâta cocs în ea/ de se topea/ ca un bulgăre/ de zăpadă/ în inima mea// */ În sufletul orb/ trâmbiţează trupul gol/ al unei femei” (Blonda de la cinci).
Ion Toma Ionescu şi poemele „Crucii (sale) de piatră”, ca nişte lame, ca nişte incizii...
Mulţumesc Daniel Marian pentru scrisură!
