Cine ridicǎ piatra

            Continui sǎ rǎmân incomod, dar așa sunt eu, nu pot sǎ fiu indiferent, sǎ las sǎ treacǎ pe lângǎ mine apele tulburi și mincinoase, iar eu sǎ rǎmân pe mal un bolovan scos de viaţǎ din matca râului, împǎcat cu gândul cǎ implicarea mea în vâltoare oricum nu va limpezi apele. Poate sǎ fie așa, dar dacǎ tot gândești, poţi încerca (sǎ-ţi ajuţi aproapele!)…  Dacǎ rǎmâi pe mal în extaz, sigur te trezești în obraz cu o balegǎ de cal. De fapt unde voiam sǎ ajung?

            La Conferinţele Municipiului Pitești de la Centrul Cultural în care s-au vorbit povești despre cei cincizeci de ani, mai mult sau mai puţin glorioși, ce-i va împlini în acest an revista Argeș. Meritate felicitari! Am fost invitat se pare doar ca sǎ stau cuminte pe mal și sǎ nu intru în scǎldǎtoare. Am mers acolo printre corifei ca la înǎlţare. Lumina binecuvântatǎ a Învierii și-o împǎrţiserǎ exclusiv între ei. Îmi propusesem sǎ tac! Chiar dacǎ în timp am rǎmas cu un of și mǎ tot înţeapǎ un cui la pantof. Nu zic de vremea celaltǎ când zǎvozii lǎtrau la poartǎ, zic de vremurile de-acum când mulţi scriitori argeșeni stau tot lângǎ drum, triști cǎ nu s-au nǎscut optzeciști.

            Sǎ fiu bine înţeles, nu am nimic cu miturile oficiale! Respect pentru Sergiu I Nicolaescu, pentru Marin Ioniţǎ, pentru Augustin Doman, pentru Nicolae Oprea, pentru Meșterul Manole și pentru Ana lui din zid, dar credeam cǎ nu mai e nevoie ca sǎ publici azi în revistǎ sǎ te regǎsești pe o listǎ venitǎ de la partid! Legile azi sunt mult mai permisive cu trei oameni ai o mie de motive sǎ faci partid.

            Și totuși, sunt dator cu o explicaţie. De ce am vrut sǎ intervin și nu mi s-a dat voie în discuţie la Conferinţǎ?

            S-a vorbit foarte puţin și numai în nume de rǎu, despre perioada Tomozei, cu Al. Cerna Rǎdulescu, Florin Mugur, Cezar Ivǎnescu, Ilie Purcaru și Dan Rotaru, când la revistǎ a fost o adevǎratǎ revoluţie. (Revoluţiile nu ţin cont de oameni, probabil s-au fǎcut și greșeli!). Domnilor, nu vǎ supǎraţi, revista Argeș a devenit naţionalǎ, ieșind din rând, poate cea mai bunǎ din ţarǎ, în vremea lui Tomozei! Abia de atunci am început s-o iubim mai mult pe ea și sǎ alergǎm mai puţin dupǎ femei!            

            Eram câţiva tineri în Pitești, Claudia Duminicǎ, Iordache Vasile, Nicolae Radu, Ion Toma Ionescu și pasager uneori Cǎlin Vlasie. Securitatea ne-a dat nume mai târziu, grupul “Albaștrii”.(Un mort viu). Când intram în redacţie la Revista Argeș sfiiţi, parcǎ intram într-o catedralǎ. Ei ne-au debutat! Si se știe mai puţin, ei ne-au salvat de la pușcǎrie. (Am scris în Dosarul “Albaștrii” dupǎ documentele CNSAS și alte mǎrturii...).

            Oamenii aceea știau care e menirea unei reviste. Când i-am vǎzut în pǎr urcând pe scǎrile fostului Palat de Culturǎ pe Cerna Rǎdulescu, Florin Mugur și pe Gheorghe Tomozei, venind la Cenaclul Liviu Rebreanu unde pe panoul mare negru cu litere galbene scria cǎ de la ora 19 citește Ion Toma Ionescu, mi s-a pǎrut poezia mea, atât de micǎ!…

            Au venit, au ascultat și au plecat.

            I-am trimis lui Tomozei în 95, când el nemeritat era jos, manuscrisul primului meu volum Pasǎrea Ceţii. A scris despre el deosebit de frumos. M-am temut cǎ nu meritam și imi acordǎ susţinerea pe care în vremea securitǎţii nu mi-a putut-o da…

*

            Cu o zi înainte de Conferinţǎ, am lansat a șaptea dintre cǎrţile mele. Jurnal din anul Apocalipsei. Încerc sǎ recuperez anii pierduţi. M-am uitat împrejur și am socotit câţi dintre cei prezenţi în Conferinţǎ m-au susţinut la lansare? Constat. Niciunul! Pe Aurel Sibiceanu nu-l pun la numǎr, el e prietenul meu.

            PS. Acest text este scris pentru revista Arges, dar pentru cǎ apare înainte pe blog, nu va fi publicat niciodatǎ. Așa este regulamentul…
Cu stimǎ:
Ion Toma Ionescu