Ion Toma Ionescu
duminică, 31 martie 2024
Cronică de carte. Daniel Marian
joi, 28 martie 2024
LA MULŢI ANI BOIER DUMNEAVOASTRĂ!
joi, 21 martie 2024
ZIUA INTERNAŢIONALĂ A POEZIEI
De
Ziua Internaţională a Poeziei am ales un grupaj din volumul Argintarium
LA
MULŢI ANI POEZIEI! POEŢII POT CONTINUA ALE LOR DISPUTE
1.
lecţie de umbră
cu un lujer
de floare
în mâini
copilul
magistru
deseneazǎ
conturul
inexorabil
al clipei
îngeri
cu trupurile
strǎvezii
așezaţi
în bǎnci
lustruite
deprind
exerciţiul
umbrei
din timp
în timp
crupierul
de lut
rǎstoarnǎ
pe masa
de joc
gloanţe
de argint
2.
letopiseţul
iubirii
o adiere
dincolo de pleoape
urma
paşilor tăi
în jurul
gleznelor
strălucind
siliciul
mâinile mele
mângăie
decojind
risipa
timpul s-a oprit
doar un izvor
susură
scrijelind în
bazalt
letopiseţul iubiri
3.
pluta de piatră
în ochiul
rănit
ca o dimineaţă
în rouă
insula
se scufundă
poate e vina
celui lovit
sau piatra
dinadins
încercuită
de ape
dacă ai un fiu
el va ucide
clipă de clipă
surpând
în inima ta
însăşi viaţa lui
ca un dans ne-ntrerupt
când muzica tace
şi ecouri
rostogolite
către plajă
irump
4.
dansul ielelor
suliţi de foc
lustruind rugina
spinării de bronz
a bătrânului cavaler
răni oblojite
peste zi
în tufişuri
cu rugi de măceş
se lasă seara
sub ape
păstrăvi
albesc nisipul
durerea vie
se scurge prelung
ca lumina
unui opaiţ
şezusem
cu capul
rezemat
de
cornul lunii
în raze
ielele dansează
despicându-mi
chipul
5.
iazul albastru
pletele-i râu
revarsat între perne
şi sânii puiandrii de lup
cum scânceau
flămânzi
surde semnale
falangele
degetelor
mângâiau resfirate
răsuflarea în rugi
aud foşnetul
de mreană al iubitei
şi şoimul din carnea mea
sfârtecându-mă
blând
simt aidoma olarului
lutul
lujer pe roată
în cer
crescând
buzele-s arse
către iazul albastru
coapsele nopţi-n surpare
se crapă
ziua
tinereţea ne-a căzut
de pe umeri
ochii pândesc
la geam
încercănata
memorie…
se clatină noaptea
ca o leoaică rănită
gura-i de foc
scuipă vipere
în spatele draperiilor
răvăşiţi ca două
corăbii cu catargele
asuprite în ţărm
de furnici şi de greieri
presărăm nisipuri
cât să umplem ruina
din obositele chipuri
curge ora din turn
în oglindă se lasă ziua
însinguraţi
ne privim
tinereţea ne-a căzut
de pe umeri
ca o hlamidă
a umbrei
7.
in nuce
un strat gros
de brumă
se cerne
peste oasele
mele de humă…
degete dezghiocate
de unghii
au scăpat pe jos
rărunchii
complicatului puzzle
sigur aş putea
risipi pe planşetă
pajisti verzi şi pot
grăbi
licitaţia cu
fluturi târzii
numai că totul
ar aduce cu un viol
s-ar clătina
somnul domol
al pietrelor
sus în înalt
peste faguri de stele
îngerii toarnă
asfalt
proaspăt
8.
haiku
lanţuri de frunze
liberă între piscuri
poezia mea
sâmbătă, 16 martie 2024
4 TABLETE.Tobârlan şi Oaia fantastică
Tobârlan şi Oaia fantastică
Ori
de câte ori trebuie să vorbesc despre mine, devin uşor confuz. Mă afund în
vechiul paradox al identităţii. „Cine sunt eu?”
Este
adevărat, nimeni pe lumea asta nu poate da mai multă informaţie pură despre
mine însumi. Cu toate acestea, când încep să povestesc, eu, povestitorul, din
cauza sistemului subiectiv de valori, a calităţii diferite a percepţiilor, limitelor
puterii mele de observaţie şi concentrare, a altor factori perturbatori, am
tendinţa de a selecta şi elimina o mulţime de aspecte care ţin de mine, cel
povestit. De aceea, de multă vreme mă chinuie o întrebare: oare cât adevăr
obiectiv mai rămâne la o adică din mine?
Am
citat aproximativ dintr-un Haruki Murakami „Iubita mea, Sputnik” şi, după cum
v-am mai spus într-un text anterior,
El - japonez,
născut în 49 în Kioto.
Eu -
născut cu un an mai devreme, în Merişanii de Argeş.
El -
în căutarea oii fantastice.
Eu - în
căutarea unui Tobârlan la fel de fantastic şi misterios ca personaj. Am
descoperit ulterior într-un câmp alb infinit aproape aceleaşi cuvinte cu literele
negre cât se poate de diferite…
În
noaptea de porţelan dinainte de marea criză din iarnă şi eu şi el am avea nevoie
de un felinar petromax în lucarnă. Eu pentru Sputnik , el pentru Tobârlan.
Mă
tot gândesc cum i-ar sta lui Tobârlan pe tatami la lumina îngălbenită a petromaxului…
miercuri, 13 martie 2024
sâmbătă, 9 martie 2024
TABLETE. 3. Două registre
Fiecare om ţine în sine înglobate în duble măsuri,
două registre cu contabilităţi separate. Unul sentimental cu file subţiri unde
caligrafiezi cu înflorituri de condei, adăugând ceva poze şi petale de
trandafiri care să-ţi amintească momentele roze ale vieţii tale; nunta,
naşterea copiilor, prima carte lansată în librărie şi încă două trei evenimente
de bucurie şi consens general ale fericirii publice, declanşate de o Nadie
Comăneci, o Simonă Halep sau un Hagi, arhon de gazon atestat. Un as cu blazon
regal, uneori retras, alteori neînţeles, dar singurul machidon încoronat rege
şi român adevărat.
Celălalt registru mai gros, de fapt un set numeros de
volume numerotate pe căprării cu cifre romane, tomuri ce fac să trosnească de
greutate lemnul bibliotecii înălţat pe pereţi până la tavane. Fiecare casă de
român nu se există să nu deţină în dotare în centrul privirilor, un dulap, o
vitrină, un raft, unde să-şi ţină arhiva tristă a dezamăgirilor.
Pe parcurs, cercetând şi revizuind faptele după cum
circulă şoaptele printre mireni noapte de noapte, la primul recurs îţi blestemi
zilele şi eşti obligat să constaţi că au rămas, sinistru, doar coperţile din
primul registru. Destinul parşiv obligându-te să rupi definitiv filele, să
stârpeşti boala din rădăcini. Căci nu-i o soluţie, e o boală trasă de păr să
ţii în viaţă ca instituţie nevasta în rochia ei albă de mireasă?… (Năpasta
personală se exclude că nu e de faţă!) Vorbesc în principiu!...
Cum să strângi o anaconda la piept după scandalul ce
ţi l-a făcut pe nedrept, neînţelegând că Mimi-blonda când a găsit-o ea la
birou, e drept în furou, era în teste!… Cum s-o angajezi la relaţii cu publicul
în firmă, să te faci de poveste, fără să vezi dacă fata confirmă?
Cumpărasem în drumul meu de la un butic luxos cu
senzaţii de damă, un body dintr-un imprimeu frumos cu lotuşi şi o curea cu
cataramă de argint. I le oferisem cadou mulţumit când le-a probat, nu vă mint,
că-i punea sânii ca merele parmen auriu în valoare. Fără să-l mânii pe
Dumnezeu, îmi întărisem o părere normală, nici nu ştiu când, deja formată... Şi
a apărut soţia. Nu era o plăcere imorală şi nici o favoare vinovată în
beneficiu personal! Şi nici un strigăt carnal, ci o corvoadă, un supliciu, un
test banal altceva nimic! Ca şef ai nişte obligaţii de serviciu, ce să zic!...
Despre contextul general fac vorbire în acest post, nu
particularizez că n-are rost!
Ar fi o prostie să admit că registrul fericirii
publice este acum divin, dar lipseşte
cu desăvârşire! Constat cu distanţarea pandemică în raniţă şi războiul ruşilor
din Ucraina, lângă graniţă, lumea ca scor a rămas aceeaşi, încrezătoare în
viitor.
Ce atitudine bizară! Până şi soţia a constatat într-un
târziu că mai bine îmbrăţişat de lotuşi,
la serviciu, viu (Ce victorie a la Pirus!), decât încoronat de virus sau aflat
pe o listă de eroi înscrişi pe soclul unei statui, undeva în Ţara nimănui.
Te speli
bine cu săpun, în trei ape şi rămâi aproape de ea…
Trec mai departe şi mă înfiinţez la ghişeul dezamăgiri
din parlament. Aici mă aşez floare la ureche, la o coadă veche de şcoală nouă.
Ninge, plouă, lungă cât s-ajungă până la Catedrală Mântuirii Neamului. Cică s-a
întors tezaurul cu AURul de la ruşi şi acuşi-acuşi George Simion îl împarte
smart la butoane. Răgnete de aur şi pişcoturi, contra voturi!
Nemulţumirea e generală. Spiritele sunt aprinse. Se dă
şah etern la guvern pentru neintrarea în Schengen. Ascult voci. Se vorbeşte
printre şoşoci că Ciolacu şi generalu Ciucă vrea să ia taurul de coarne, să-l
răstoarne pe Nehammer în grădină la Cotroceni şi să sacrifice cu Iohanis
împreună mielul de Paşti sub clar de lună.
Măi oameni buni n-aţi aflat că Paştele s-a amânat şi
curând ajungem pe fundul gropii?...
Bat clopotele
de la Mitropolie. Se certară iar popii?
Nu, cică s-a câştigat cu rugăciune de sutană, procesul
cu Roşia Montană...