Se
dedică această „fotografie mişcată” lui Florin Dochia şi Gheorghe Tomozei, care
nu ştiu dacă în viaţa reală s-au apropiat vreodată, dar în inima mea şi am
argumente pentru asta, i-am alăturat ca prieteni ai mei pe amândoi.
”A locui lângă poezie ca pe malul unui lac…
A locui poezia ca o fiinţă acvatică…
A locui fără poezie ca o piele de şarpe abandonată…
A înlocui poezia cu o femeie pe care nu o vei întâlni
vreodată.” (Florin Dochia).
Poezia
de dragoste a lui Florin Dochia se eliberează de metafore în Noptalgii
sau în 36 de zile cu Lilith, ca de altfel în toate volumele sale, nu
la fel precum legendarul personaj feminin cu acelaşi nume din basmele
românilor, care-şi aruncă pe rând cele douăsprezece cojoace amăgită de vântul
călduţ primăvăratic al soarelui, ci, mai degrabă ca o fiinţă hieratică, ceva
între gheişă şi curtezană dansând la o fereastră, încălzită din interior de
lumina rece a lunii, ce se eliberează cu neuitare de sine, cu răbdare şi artă -
de lucrurile intime…
Florin
Dochia este în Noptalgii egal cu el însuşi, păstorind în marginea raiului un
cortegiu de fluturi (Marie, Lanily, Emily, Minumi, Anelise) desigur ca un mare
maestru în ceremoniile ceaiului, căci nu-i aşa,
„numai o femeie cunoaşte
adâncimea neantului
numai ea poate coborî
fără a se pierde
până la capătul
de unde pentru mine
nu mai există întoarcere”
Sunt
cincizeci de ani de când îmi port paşii în câmpul literelor şi am trecut
aproape invizibil(mai mult o inabilitate a mea, decât o însuşire cu care să mă
pot mândri!), pe lângă o mulţime de scriitori, citindu-le cărţile şi
observându-i pe fiecare(de data asta eu, nevăzutul, fiind privilegiat.). I-am
aşezat după rang convenabil în coroana sufletului meu, de la genii şi până la
bestii, de la salahori tăcuţi până la oratori orgolioşi. Dar numai doi s-au
aşezat, având toate însemnele pe ramura prinţilor. Unul spre începutul
călătoriei mele, celălalt mai către linia de sosire a celui de-Al
cincilea anotimp.
Amândoi
cultivaţi, modeşti, nevoind să eclateze, dar cu o lumină interioară care dezgheaţă
reţinerile de orice fel, dăruiţi şi dăruind vorbe alese cu o muzicalitate caldă
în ton, iubitori de femei frumoase, păstrând pentru fiecare în licărul blând al
privirii o mângâiere ce înfăşura promisiunea unui gând ascuns. Ca o atingere
dorită, ca o scânteiere care n-ar trebui consumată. Şi cât de mult le semănă
versurile, curgătoare, limpezi cu volute şi arabescuri împletite cu migală,
strecurându-se printre gleznele pietrelor ca printr-un labirint nesfârşit.
Prinţul
Tom (Gheorghe Tomozei) şi prinţul de Câmpina, (Florin Dochia), pe amândoi i-am
primit împreună ca pe o revelaţie, citind 36 de zile cu Lilith şi aducându-mi
aminte că şi Tom a scris un volum de versuri intitulat, 46 de poeme de dragoste.
Câteva
versuri şi dinspre Tom:
„Trec cu buzele
Peste numele tău
Ca peste şira spinării
A unei Frunze.”
„Cât a mai rămas din mine
depus pe fundul cuvintelor
tot mai crede că ar putea răsturna
un trup în iubire ca pe-un ceas cu nisip…”
(Din „Fotografii mişcate”. Editura eCreator. 2020)
