Doi prinţi

 

            Se dedică această „fotografie mişcată” lui Florin Dochia şi Gheorghe Tomozei, care nu ştiu dacă în viaţa reală s-au apropiat vreodată, dar în inima mea şi am argumente pentru asta, i-am alăturat ca prieteni ai mei pe amândoi.

 

”A locui lângă poezie ca pe malul unui lac…

A locui poezia ca o fiinţă acvatică…

A locui fără poezie ca o piele de şarpe abandonată…

A înlocui poezia cu o femeie pe care nu o vei întâlni vreodată.” (Florin Dochia).

 

            Poezia de dragoste a lui Florin Dochia se eliberează de metafore în Noptalgii sau în 36 de zile cu Lilith, ca de altfel în toate volumele sale, nu la fel precum legendarul personaj feminin cu acelaşi nume din basmele românilor, care-şi aruncă pe rând cele douăsprezece cojoace amăgită de vântul călduţ primăvăratic al soarelui, ci, mai degrabă ca o fiinţă hieratică, ceva între gheişă şi curtezană dansând la o fereastră, încălzită din interior de lumina rece a lunii, ce se eliberează cu neuitare de sine, cu răbdare şi artă - de lucrurile intime…

            Florin Dochia este în Noptalgii egal cu el însuşi, păstorind în marginea raiului un cortegiu de fluturi (Marie, Lanily, Emily, Minumi, Anelise) desigur ca un mare maestru în ceremoniile ceaiului, căci nu-i aşa,

 

„numai o femeie cunoaşte

adâncimea neantului

numai ea poate coborî

fără a se pierde

până la capătul

de unde pentru mine

nu mai există întoarcere”

 

            Sunt cincizeci de ani de când îmi port paşii în câmpul literelor şi am trecut aproape invizibil(mai mult o inabilitate a mea, decât o însuşire cu care să mă pot mândri!), pe lângă o mulţime de scriitori, citindu-le cărţile şi observându-i pe fiecare(de data asta eu, nevăzutul, fiind privilegiat.). I-am aşezat după rang convenabil în coroana sufletului meu, de la genii şi până la bestii, de la salahori tăcuţi până la oratori orgolioşi. Dar numai doi s-au aşezat, având toate însemnele pe ramura prinţilor. Unul spre începutul călătoriei mele, celălalt mai către linia de sosire a celui de-Al cincilea anotimp.

            Amândoi cultivaţi, modeşti, nevoind să eclateze, dar cu o lumină interioară care dezgheaţă reţinerile de orice fel, dăruiţi şi dăruind vorbe alese cu o muzicalitate caldă în ton, iubitori de femei frumoase, păstrând pentru fiecare în licărul blând al privirii o mângâiere ce înfăşura promisiunea unui gând ascuns. Ca o atingere dorită, ca o scânteiere care n-ar trebui consumată. Şi cât de mult le semănă versurile, curgătoare, limpezi cu volute şi arabescuri împletite cu migală, strecurându-se printre gleznele pietrelor ca printr-un labirint nesfârşit.

            Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei) şi prinţul de Câmpina, (Florin Dochia), pe amândoi i-am primit împreună ca pe o revelaţie, citind 36 de zile cu Lilith şi aducându-mi aminte că şi Tom a scris un volum de versuri intitulat, 46 de poeme de dragoste.

            Câteva versuri şi dinspre Tom:

 

„Trec cu buzele

Peste numele tău

Ca peste şira spinării

A unei Frunze.”

 

„Cât a mai rămas din mine

depus pe fundul cuvintelor

tot mai crede că ar putea răsturna

un trup în iubire ca pe-un ceas cu nisip…”

 

(Din „Fotografii mişcate”. Editura eCreator. 2020)