Opera de cinci parale

 

În evoluția umanității partea care se schimbă vizibil e doar infrastructura; fie rutieră, fie energetică, de orice fel. Relațiile, progresul social în dezvoltarea lui critică, rămâne tractat de aceleași motoare care angajează o cheltuială de energie mai mică sau mai mare, mai poluantă sau mai verde, după cum îngăduie normele legale ale mediului, bunul simț sau Bunul Dumnezeu în încercarea Lui de a-și menține pe linia de plutire, vie, opera.

Probabil de aici derivă o anume trezire în conștiință (în sensul pozitiv, nu cel georgescian de care avurăm parte cu prisosință din decembrie încoace(!)), o luciditate care apare natural în mintea creatorului vizionar. Cu un pas înainte, el încearcă să țină în frâu lumea ideilor, arta de impact care aparent deschide noi perspective, în fapt o altă așezare a slăbiciunilor omenești.

Am văzut zilele trecute la Teatrul Național, Opera de trei parale în regia lui Gelu Colceag, la un an de la premieră(acum am găsit bilete), scrisă în urmă cu peste o sută de ani de Bertolt Brecht și acoperită de partitura muzicală a lui Kurt Weill, în sala mare Ion Caramitru care impune prin însăși structura ei o mișcare scenică, o revărsare de talent și forță actoricească de primă mână, ca să poată umple imensa scenă.

La sfârșitul spectacolului primul gând care m-a încercat încurcându-mă o secundă, a fost dacă nu cumva, sigur Brecht este peste timp contemporan cu noi!?... Sau noi ne-am întors să fim contemporani cu el!

Un tablou complet al unei societăți plină de vicii, ce curge neostoit și neschimbat ca Dunărea spre exemplu, adunând în valurile ei toate mizeriile omenești, crezând că așa se poate spăla de păcate. Chiar dacă acțiunea se petrece la Londra, povestea rămâne cu siguranță actuală și general valabilă în tot locul(Crud autorul cu firea omului!). Iar textul lui Brecht se dovedește rezistent peste timp, precum podul lui Anghel Saligny unind malurile vremurilor la Cernavodă.

De fapt Opera de trei parale a lu Brecht este o adaptare a melodramei satirice, Opera cerșetorilor, a lui John Gay, scrisă în urmă cu 200 de ani, încă o dovadă a faptului că istoria se repetă și nu se schimbă nimic.

Nu știu de ce în timpul spectacolului am făcut o legătură de-a dreptul imposibilă cu testul de rezistență a podului construit în 1895 de Anghel Saligny. Un tren special a plecat din București cu oficialități ale timpului în frunte cu Carol I, la ora 9,05 și a ajuns în fața podului la 12,30(Tot trei ore durează și spectacolul de la Național!).

După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint și s-a celebrat serviciul religios, trenul de încercare format din 12 locomotive, într-un zgomot și o agitație infernală produsă de fluierele locomotivelor și de sirenele vapoarelor de pe Dunăre, a trecut peste pod cu 60 de km/h.

A urmat un al doilea tren, sporind viteza în a doua parte a spectacolului, la 80 de km pe oră, de unde am tras concluzia că Opera de trei parale merită a fi văzută și a doua oară pentru a nu scăpa niciuna din ideile viziunii regizorale.

În tot acest timp, Anghel Saligny a stat sub amenințare pe o șalupă cu toți muncitorii pentru a garanta rezistența podului, cum la fel Gelu Colceag cu echipa lui de actori. Cel care a bătut nitul de argint, sus pe scheletul de metal, a fost fără nicio îndoială Mackie Șiș alias Marius Manole, un actor total(un truism care nu mai are de ce să fie demonstrat), numai că a trebuit să se lupte cu fantoma Mecki Șiș-ului de altădată al lui Toma Caragiu, având ca parteneră pe Margareta Pâslaru, din spectacolul regizat de maestrul Liviu Ciulei.

N-am să vorbesc despre subiectul în sine, nu e cazul, povestea e hiper cunoscută. Nici despre jocul actorilor, osatura întregului, mișcarea scenică, îmbinarea artelor, muzică, pictură, dans, performanța actorilor, inserțiile din ecranul de deasupra scenei care punctau înțelesurile, despre corul antic al orbilor, corul comentatorilor cu bastoanele lor marcând ritmul în crescendo, despre mesajul actual care a stârnit ropote lungi de aplauze, despre Ro-Alert-ul din final care a adus temutului interlop Mackie Șiș, întemnițat și condamnat la moarte prin spânzurare, ordinul de grațiere al reginei nou încoronate care îl salvează și îl înnobilează, numindu-l Cavaler.

Mai simt nevoia să spun doar atât, că motoarele alese de scriitorul german devenit clasic pentru teatru, Bertolt Brecht, ținute în funcție ca regizor de cel mai Colceag dintre profesorii IATC, acum “fost profesor”, și „fost Director” al Teatrului Mic,  au turat și turează în gol în etape succesive ca instituții ale istoriei, ținând în nemișcare progresul societății. Ele sunt mereu aceleași aduse în discuție. Gașca hoților și interlopilor cu relații suspuse, orbii și cerșetorii, prostituatele, statul corupt reprezentat de poliție, pușcăria și biserica. Există și un popă nu se putea altfel, adus într-un coșciug să oficieze căsătoria lui Meki Șiș cu Polly .

Și restul, cealaltă parte neinstituționalizată care împinge căruța istoriei cu roțile împiedicate, mi-am pus întrebarea de ce nu apar gurile căscate, mulțimile de guri căscate pe  străzi și în piețe să ovaționeze încoronarea reginei? Unde au dispărut?...

Oare suntem noi spectatorii, mulți netreziți în conștiință, cei care aplaudăm?... Și dintr-odată scena cât e de mare se umple de zgomotul unor sisteme metalice pe roți semănând cu gardurile de protecție de la proteste ale jandarmilor, și, într-o mișcare dirijată, într-un haos controlat, huruie, împinse de la spate de mașiniști infiltrați.

Iar pe barele de susținere spânzurate pe umerașe, se bălăngăne atârnând tot felul de haine din bogata garderobă a teatrului...

Nu pot spune că am ieșit din sală încântat, mulțumit pe de-a întregul! Am sesizat lungimi, mai ales în prima parte(finalul capătă ritm!), discrepanțe, ușoare disonanțe(de lăudat totuși prestația actorilor), un exces de simboluri îngroșate cu tot dinadinsul, doar de dragul de a atinge realitățile zilei și a smulge aplauze, dar nu sunt eu cel mai potrivit în a face o analiză pertinentă. Dacă mi-aduc aminte în tinerețe am ratat examenul de admitere la teatrologie și filmologie...

Și încă ceva ce s-ar cere a fi explicat, de ce în titlu, Opera de cinci parale și nu de trei(!)...

Pentru că într-un teatru cu o sală și o scenă atât de mare, în sistemul meu de notare ce trece de patru, e OK!