miercuri, 25 august 2010

Dosarul "Albastrii" _ Capitol fara securisti cu voleibaliste

              Ionescule , tu mergi la uzină. Acea sintagmă mi-a conturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul înpuţinat. Uneori timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rostogoleşte cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cer şi descriind o altă curbă specifică, din perspectivă diferită, cu înţelesuri neparalele şi inegale, dar cu aceeaşi origine, punctul de la care s-a pornit.

              Raza cercului meu de bază se întindea pe 15 km între Cartierul Trivale şi Colibaşi _ Poarta 1, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine, ce nu m-a copleşit cu micile ei probleme, ci mai bine zis mi-a conferit o anumită valoare de întrebuinţare. N-am să descriu mecanismul, intrasem fără voia mea şi mă angrenasem în el, cu convingerea fermă că poate fi îmbunătăţit, cu fiecare înfăşurare pe partea activă a profilului în care roata dinţată trăgea pe flancuri mersul credeam eu, înainte.
              Lucram la calitate şi încercam cu echipa să-i conving pe cei peste 800 de muncitori direct productivi, cei ce contau cu adevărat la secţia Cutii de viteze ,(Aserţiunea întrutotul activistă era aruncată în faţa celor din serviciile auxiliare, inginerilor şi tehnicienilor, ori de câte ori se găsea vre-un prilej.) încercam deci ziceam, să-i conving pe operatori, cât de dezastruoasă este o abatere de profil sau elice, a roţilor dinţate, fie şi de valoarea aparent nesemnificativă a zecimilor de microni, în războiul pe care îl aveam de purtat cu industria auto a vestului cu adevărat sălbatic. Îmi plăcea jocul dea şoarecele cu elefantul. O fi fiind?...
              Fidelitatea şi justeţea aparatelor de măsură şi control din dotare, am învăţat să o măsor cu timpul, nu mi-ar fi dat dreptul la certitudini şi elocinţă, dar s-a dovedit mai târziu că insistenţa mea a lucrat benefic creind deprinderi. Am fost printre cei dintâi practicieni ai controlul statistic în uzină, etalând la posturile de lucru fişele de relevare, uşor modificate de mine pentru a reprezenta vizual, direct şi semnificativ graficul dispersiei valorilor, cu limitele de toleranţă prestabilite, iar ulterior cu limitele calculate ale capabilităţii proceselor. Clopotul lui Gauss căpăta înălţime în detrimentul împrăştieriidispersiei) cu fiecare săptămână de experienţă. La început graficele erau completate de controlorii din echipa mea. Ei treceau din oră în oră, luau o piesă direct din utilaj, o măsurau si înscriau valoarea obţinută la măsurătoare, haşurând coloana care corespundea cotei realizate.
               Nu a fost deloc uşor să-i determinăm pe muncitori să îţeleagă rostul acelor hârtii. La început le murdăreau precum nişte copii, demonstrativ, cu uleiul de pe mâini, parcă în ciudă, susţinând că e sclifoseală de birocrat şi pierdere de vreme.
               Mai târziu muncitorii au învăţat să-şi completeze singuri fişele, corect, înţelegând importanţa acurateţii demersului şi intervenind la reglajul utilajelor atunci când valorile nu erau centrate către linia lui 0. Şi-au confecţionat singuri panouri de afişaj, au găsit locuri potrivite de amplasare, vizibile. Era munca lor şi o scoteau în faţă cu mândrie.
              Iniţial am fost privit ca un fel de zbir, n-o făceam cu plăcere, dar simţeam că e necesar. Nu iertam rebuturile de orice fel, dar mai ales intenţia de a păcăli cu tot dinadisul a unora, şi profitam întotdeauna de situaţiile ivite ca să dau exemple. Unii reglori organizau adevărate comandouri şi în clipele de neatenţie introduceau în montaj containere cu piese neconforme. Erau piese cu abateri mici, nu se putea vorbii de ceva care punea în pericol functionabilitatea produsului final. Se punea în pericol doar rigoarea şi o disciplină tehnologică prestabilită, un mod de lucru care trebuia implementat obligatoriu dacă doream performanţă. Normal, trebuiau intocmite derogări şi după analiza tehnică, piesele se promovau ca produse derogate şi erau supuse unei urmăriri speciale a comportamentului lor în exploatare.
               Mult mai tarziu cand Renault-ul a revenit si ne-a aşezat pe o nouă treaptă de dezvoltare, nimeni dintre operatorii din Secţia Cutii de viteze nu s-a mirat când a văzut autoturisme întregi finalizate aruncate la rebut pentru o simplă zgârietură sau viciu de vopsire. Politica îmbrţişată de mine instinctiv, cu consecvenţă îşi dovedise utilitatea.
               Realitatea e că, de cele mai multe ori ideile puse în practică de echipa de calitate pe care am condus-o o lungă perioadă, izvorau din discuţiile îndelungi pe care le aveam cu o serie de ingineri tineri şi capabili veniţi direct de pe băncile facultăţilor al coror nume îl aştern cu multă consideraţie în pagină:Ivan Constantin, Voinescu Gh, Vasilescu Sergiu, Păun Oliviu . Toţi de altfel au ajuns manageri de intreprinderi, în diverse etape şi pe toţi îi salut cu respect pe unde vor mai fi.
               Mi-a venit în minte o întâmplare şi culmea şi numele ministrului în faţa căruia am comis-o. Tocmai eu care făceam vorbire totdeauna de corectitudine şi principii. Într-o după amiază, la schimbul doi, l-am zărit pe directorul general Nicolae Matea însoţind, mi-am dat seama după atitudine un demnitar de rang înalt al regimului, surprinzător înbrăcat în ţinută lejeră, fără cravată şi costum aferent. Directorul m-a chemat cu un semn şi a făcut prezentările: “Tovarăşul ministru Aurel Costea, şi seful de schimb de la calitate. Hai să mergem pe linia de arbori ambreiaj!” a fost îndemnul după strângerea protocolară a mâinilor. M-am conformat şi ne-am oprit la utilajul care, după cum mi se ceruse, aleza un diametru de 5,5. Avusese loc în reţea un incident din cauza unui ştift ce căzuse din alezajul respectiv. Cutia de viteze a unei Dacii s-a distrus în plin trafic, dar din fericire accidentul n-a avut urmări tragice. Mi-am dat seama că ministrul nu era venit cu pluta, şi că avea habar de industria prelucrătoare după cum îmi punea întrebările. Am prins o piesă din flux pe dispozitivul de control şi, ceasul rău, (nu ceasul comparator care indica acea poziţie necomformă, celălalt de sub tâmplă) a declanşat deja alarma. Ce puteam face, am simţit privirile panicate ale directorului meu general şi am preluat întreaga responsabilitate. Cu voce sigură i-am explicat ministrului de ce este nevoie de etalonarea mai întâi a dispozitivului de control, intrând pe teritoriul explicaţiilor fidelităţii şi justeţii măsurătorii, mi-am spus zelos poezia până l-am plictisit, în timp ce rapid am potrivit ceasul comparator în aşa fel încât piesa să apară conformă cu documentaţia. Mi-a ieşit. Putea să iasă şi prost. N-am fost mândru de mine când am ridicat o primă directorială de la casierie în săptămâna următoare, dar nu mi-a căzut rău..
               Şi altă întâmplare. Înainte să cumpere, francezii au făcut în uzină o serie de audituri. Printre altele ne-au solicitat înregistrări(date statistice) privind controlul danturilor. Directorul de atunci al ECMA una din cele 7 societătţi în care se divizase uzina, Păun Oliviu mi i-a adus mie pe cap. “Ioane!…” şi-a continuat cu o sintagmă scurtă gen pe ei pe ei pe mama lor, dar mult mai aproape de origine ce începe cu litera f…de la franceză. “Şefu, dar eu nu ştiu bine franceza…” Cu atât mai bine, că-i dai în bărci, şi eşti sigur că nu-ti scapă nici vre-o perlă pe gură.” Responsabil cu perlele era taman dânsul. (Se pare că unul dintre francezi chiar ştia româneşte şi directorul Păun Oliviu n-a rezistat mult, după ce ne-au luat în primire.) “Şi ai de grjă să nu oboseşti prea tare că diseară vi la mine acasă şi mergem la curve. Curvele erau voleibalistele de la Clubul Dacia pe care ECMA le sponsoriza cum se cuvenea pe-atunci, iar Paun Oliviu era tatăl lor, aproape la propriu. O să revin desigur.
               Cât priveşte roţile dinţate, tocmai finalizasem un studiu pe o perioadă mai lungă, urmăream deformaţiile elicei şi profilului după tratamentul termic. Ar trebui să explic cumva pentru cititorii care nu au avut de-a face cu industria că după ce se prelucrează o roată dinţată, ea trebuie trecută prin foc în cuptoare cu temperaturi înalte de peste 1000 de grade Celsius, pentru că astfel se măreşte rezistenţa materialului. E un principiu pe care l-au descoperit probabil marii gânditori de-a lungul vremurilor, nu ştiu dacă printre ei se afla şi Gânditorul de la Hamangia, dar cu siguranţă contribuţia protocronistă a poporului nostru trbuie să se afle pe undeva şi în acest domeniu.
               (Desigur, cititorul e mult mai edificat acum asupra procesului tehnologic al roţilor dinţate şi putem comunica de la egal la egal în cunoştinţă de cauză în continuare.)

Dacă eram specialist în ceva, nu în danturi, eram în grafice. Le făcusem de aşa manieră încât vorbeau singure. Nu ne-a trebuit translator. Aplicam împreună cu tehnologii corecţii la ascuţirea şevărelor(şevărul e o sculă de tăiat danturi), dacă observam o anumită tendinţă de deformare în tratament.
              Francezilor le-am făcut o impresie deosebită. Nu ştiu dacă am grăbit cumva decizia cumpărării platformei industriale, dar sigur i-am lămurit că, nu numai că sigur coborâserăm din copaci, tehnic vorbind, ci că noi chiar puteam urca în copaci… cu liftul.
               Seara m-am dus întradevăr la sală cu Paun Oliviu, să văd o partidă de volei şi să-i povestesc cum îi lăsasem mască pe franţuji. E aici loc să explic şi de ce-l iubeau fetele, voleibalistele pe Papy. O poveste frumoasă aprope neverosimilă . Intr-o iarna aspră, la Vaslui a organizat răpirea celor cinci moldovence, încă eleve de liceu împreună cu antrenorul Văraru, cel care le formase.
               In sărăcia de-acolo, bieţilor părinţi, pe lângă asigurările aiuritoare că fetele dacă merg la Clubul Dacia vor devenii campioane mondiale, le-au prins bine grămăjoarele de bani rătăcite printre cănile cu vin din care se gustase pe îndelete.
               A trebuit la un moment dat, în viaţa reală de neimaginat, ca fetele să fie înfiate, un matrapazlâc pentru ca Ministerul învăţământului să se lase păcălit şi să aprobe transferul. Astfel că, la nivel de directori, cinci la număr, fiecare si-a mai trecut în acte câte un vlăstar, de fapt o prăjină, dar, tot Oliviu era tatăl lor, că doar el era singurul cu mălaiul..

Fata din imagine sa fie una dintre cele 5 fete ?... Cu siguranţă ei i-am luat primul meu interviu de reporter sportiv. M-a ferit dumnezeu să ajung totusi reporter...  1046-211614-elenabutnaru.jpg

marți, 24 august 2010

Protest deschis 2 _ ne CAZUL poetului Virgil Diaconu _ invitatie la atitudine

Adaug câteva comentarii cu privire la ne CAZUL poetului Virgil Diaconu şi vă invit totodată la atitudine.


Scris de Aurel Sibiceanu la 23-08-2010


               Este greu să hotărăşti pe cine dai afară; e ca şi cum ai hotărâ cine din familia ta trebuie să moară de foame. Trebuie găsit un criteriu, în atare situaţie. Numai că, atenţie, în cazul scriitorului Virgil Diaconu se comite un abuz juridic. Nici o ordonanţă nu poate opera asupra unui articol cuprins în codul muncii; codul muncii este garantat de Constituţie.
                Întreaga aşa-zisă clasă politică romanească este, în proporţie de 98% o gaşcă venală, în marea ei parte analfabetă, cu caracteristici criminale. Rapoartele secrete ale serviciilor, cât si ale U.E. spun aproape clar acest lucru. Judeţul Argeş, cu atât mai mult, este un stat în stat, arbitrariul se aplică cu zâmbetul pe buze, cu ochiurile din plasa legii special şi criminal mărite în defavoarea celui fără apărare.
               Să nu ne prefacem că nu ştim pe ce criterii s-au operat restructurările! Ele sunt: Pile, Cunostinţe, Relaţii, pe scurt PCR. Deplâng situatia colegului meu, Virgil Diaconu, scriitor de valoare, care a avut de pătimit şi în regimul comunist, după cum pătimeşte şi în regimul aşa-zis democratic. De 20 de ani munceşte pe un salariu sub valoarea muncii sale. Cine se îndoieşte de asta, îmi asum răspunderea pentru ceea ce spun, este fie de rea voinţă, fie un ticălos.
               La fel de mult deplâng si situaţia în care este pusă directoarea Centruluii Cultural, D/na Carmen Dumitrache. Este un om tânăr, pus într-o situaţie dificilă de Codoşii Zilei. Pacat! Cu toate astea, D-na Dumitrache are ocazia de a alege complicitatea cu arbitrariul, ori şansa de a dovedi că a înţeles ce s-a întâmplat în 1989, aşa cum au făcut mulţi înainte de 1989, riscându-şi libertatea, pâinea, soarta copiilor. Printre aceştia m-am numărat şi eu. O spun fără modestie pentru că suntem pe cale de a pierde tot ce am câştigat în pomenitul an.
               Să se sacrifice gaşca odioasă care a spoliat acest popor, fie cu băncile, fie cu jocurile de intra-ajutorare, fie cu legi ticăloase, cu ordonanţe date la miezul nopţii.
               Cu sila, Aurel Sibiceanu.
*
Scris de Nicolae Eremia la 22-08-2010
               Nu insist prea mult căutând în memorie date precise, ci voi face o legătură aproximativă cu o parabolă de dupa al II-lea Război Mondial: Explorându-se fundul Mării în căutarea epavelor distruse de conflict, s-a constatat ca fiinţele marine, în special crabii, împrumutasera chipul morţilor acelor nave.
                Legătura cu prezentul a acestei poveşti nu este întâmplătoare: Incep să înţeleg metamorfoza unei societaţi încă vii care împrumută chipul conducătorilor ei de paie, Încep să înţeleg că toată viaţa noastră am purtat chipul guvernanţilor noştri impotenţi profesional.
               Am înlocuit o societate strâmbă, sperând într-o viaţă demnă, şi constatăm că ne dorim câte o revoluţie în fiecare zi.
                In privinţa restructurărilor din cultură, desigur mă refer la poetul Virgil Diaconu, cred că nimic nu este mai nefiresc decât să rezumi activitatea Centrului Cultural la potenţialul "cultural" al personalului auxiliar. Cum intreba un comentator, intreb si eu: Cu ce schemă de personal, profilată pe cultură, mai defileaza Centrul Cultural?
                 Îşi mai are menirea, sau devine un Cămin Cultural oarecare? Dacă salvăm Romania prin aceste reduceri, de ce nu se desfiinţeaza întregul Centru?

Scris de Anonim:
                ,,Mai astept o saptamana in ideea ca poate dl. Primar revede situatia, dupa care ma voi sinucide ca Madalina Manole”
                 ,,Poetul Virgil Diaconu - nu omul, plin de umbre, purici, paduchi, defecte si copii neiubiti - merita un tratament corect. Concepe o revista literara apreciata si premiata in tara, chiar si peste hotare, poezia lui ti se aduna in inima ca lacrimile care stau sa planga, e - deci - o nedreptate strigatoare la cer sa dai afara Poetul din Cetate, obladuindu-i pe niste Nimeni, functionarasi poate de buna credinta, plasati in posturi Unice, dar care nu au nicio legatura cu activitatea culturala, de creatie, de care bietii de ei depind ca fatul de mama. Se greseste profund, se mentin, intr-adevar, pe post mediocritati - guristi, care castiga la o nunta doua salarii de poet, care mai primesc un salariu de la alta institutie publica, situatie despre care presupunem ca dl. Primar Tudor Pendiuc nu are cunostinta. Concluzia celui care nu mai spera: in institutiile de cultura, personalul administrativ e mai numeros, mai important, mai frumos si mai destept decat oamenii de creatie, care fac sa mearga inainte cultura. Mai astept o saptamana,in ideea ca poate dl. Primar revede situatia, dupa care ma voi sinucide ca Madalina Manole” - comenteaza, pe BitPress, un cititor care s-a ascuns sub anonimatul semnaturii ,,Cel care nu mai spera nimic”

Scris de Mihai Teodorescu:

                  ,,Diaconu a fost balacarit in cel mai josnic mod de un pretins scriitor, Florian Stoian Silisteanu”
                  ,,1.Sunt om la 70 de ani, am trait fel de fel de capricii ale istoriei. De data asta sunt uimit ca cei ce vor sa-i faca un bine omului, varsand la comentarii lacrimi de crocodil, sunt in anonimat... desavarsit! Va e frica, inca? Mai mult, in cel mai meschin mod manipulativ, dl Diaconu este chiar subminat de un presupus sustinator. Iata un exemplu de aparare fatarnica: <Poetul Virgil Diaconu - nu omul, plin de umbre, purici, paduchi, defecte si copii neiubiti - merita ...>
                     2.Nu cred ca aceasta ordonanta de urgentza anuleaza prevederile Codului Muncii. Asa ca dl Diaconu sa faca bine si sa se adreseze justitiei; celei interne si, daca nu va fi aparat de lege, sa ceara judecata la CEDO. Acest lucru ar trebui sa-l stie si juristul Centrului Cultural, care sigur va plati despagubiri in urma demersurilor pe care dl Diaconu le va face in justitie.
                      3. Onor conducerea Centrului Cultural sa publice, in spiritul transparentei, lista posturilor care au ramas, precum si numele celor care le ocupa.
                      4. Onor conducerea Filialei U.S.R. vad ca si-a iesit din amortire. Ca unul care urmaresc de 40 de ani viata culturala argeseana si nationala, pot spune ca la tupeul de a lasa pe drumuri un om care a facut infinit mai mult decat multi dintre angajatii Centrului a contribuit si tacerea vinovata a acestei Filiale, atunci cand dl Diaconu a fost balacarit in cel mai josnic mod de un pretins scriitor, Florian Stoian Silisteanu, pe numele lui. Oameni de buna credinta au asistat la cum acest agramat, autor de texte care sunt mai degraba simptomele unei maladii, decat literatura, l-a facut fiu de curva pe dl Diaconu, cum l-a amenintat chiar fizic. Acelasi lucru s-a petrecut si cu Aurel Sibiceanu. Nici dansul nu a scapat de zoaiele acestui agramat obraznic. A sarit conducerea Filialei U.S.R. sa le ia apararea colegilor, sa-i aplice insului pus pe golanie vreo sanctiune? Nicidecum! Au tacut cu inconstienta unor oameni care nu stiu pe ce lume sunt, care nu stiu in ce posturi s-au trezit prin... alegeri democratice! Va faceti de ras, d-le Oprea, d-le Dumitrashcu, d-le Doman, tolerand astfel de aspecte deplorabile, permiteti ca scriitorimea sa fie acoperita de ridicol. Cum sa nu vina atunci administratorul unei institutii, cum este C.C.Pitesti, si sa supuna destinul unui om arbitrariului? Voi fi, sigur, admonestat si interpelat, tot sub anonimat, evident, cum ca cine sunt eu si cine imi da dreptul sa-mi spun parerea? Dreptul de cetatean, de om care am muncit, ca arhitect, candva, pentru acest oras. Nu voi scapa nici de injuraturile acelui Stoian; chiar pe acest site am mai fost ironizat, injurat de Incultura Sa. Pe alte site-uri a spus despre mine ca as fi alter-egoul d-lui Sibiceanu. I-am spus insului ca sunt doar un cititor si o cunostinta a pomenitului scriitor, i-am scris un e-mail, etc. Neghiobia si proata crestere l-au impiedicat sa-mi ceara scuze. Nu-i nimic, ma va putea cunoaste in curand. Respectati-va menirea si breasla, oameni buni, impiedicati patrunderea jegului in institutie si arbitrariul nu vi se mai poate aplica cu mare usurinta. Cu mahnire, Mihai Teodorescu”

Scris de Ion Pantilie la 23-08-2010


Cred ca se putea face altfel omul de arta virgil diaconu e totusi om de arta

Alte reactii cu greutate:
http://www.liviuioanstoiciu.ro/
http://ancelinroseti.weblog.ro/
http://cititordeproza.ning.com/profiles/blog/show?id=4409416%3ABlogPost%3A57684&xg_source=activity&page=1#comments

duminică, 22 august 2010

Protest deschis


Un fapt. Prietenul meu Virgil Diaconu, scriitor si poet cu peste 11 volume publicate( poezie, eseuri filozofice, eseuri de estetică literară) directorul revistei Cafeneaua literară, angajat al Centrului Cultural Pitesti este disponibilizat.
Evident că orice instituţie (fie ea şi culturală) are în structura organizatorică o diversitate de profesii indispensabile; onorabile în sine: contabil, şofer, femeie de servici şi în speţă: lăutari, secretare, traineri şi tot felul de altfel de animatori şi animatoare.
          Unde să mai încapă şi scriitorul?!...

Nu punem la îndoială nobilul act al guvernului (O.U.G. 63/2010). La urma urmei un titlu nobiliar nu e un titlu mobiliar, nu poţi să-l dai oricui. Şi Virgil este deja din 2007, slavă Domnului, „Fiu al Argeşului”cu patalama în regulă.
          Suntem de acord şi cu viziunea celui care într-un final a cântărit şi a pus iscălitura dând greutate deciziei:
           „E dovedit, geniile ca să fie genii este obligatoriu să trăiască în mizerie, ca Eminescu la Timpul lui!”
           E timpul oare, s-avem şi noi un geniu vizionar în grădina publică?!...

Reacţii:
*
Scris de Secretar
http://www.uniuneascriitorilor-pitesti.ro/prima-pagina.html
Miercuri, 18 August 2010 21:04
Comunicat

Se ştie că în aceste zile Ordonanţa de Urgenţă nr.63/2010 se aplică în toată ţara în litera ei. Aproape o sută de mii de salariaţi sunt trimişi în stradă. De efectele acesteia nu scapă nici cultura şi literatura.
Luni, 16 august 2010, poetul Virgil Diaconu a fost înştiinţat oficial că va fi concediat din postul de redactor al Centrului Cultural Piteşti, fiind trimis în stradă fără plăţi compensatorii (desfiinţate de ordonanţa de mai sus) şi fără posibilităţi de contestaţie.
Asta cu doi-trei ani înainte de pensionare.
Virgil Diaconu este membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Piteşti, este directorul revistei “Cafeneaua Literară” şi figurează în Dicţionarul general al literaturii române editat de Academia Română şi în Dicţionarul biografic al literaturii române, coordonat de Aurel Sasu. Este autorul a nouă cărţi de poezie şi a două volume de eseuri, apariţii editoriale premiate de Filiala Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România şi de alte organizaţii culturale. Este prezent în diverse antologii , iar Consiliul Judeţean Argeş i-a acordat în anul 2007 titlul de Fiu al Argeşului.
Comitetul de conducere al Filialei Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu lăsarea pe drumuri a unui membru al său la vârsta de 62 de ani, cu atât mai mult cu cât şi aşa salariul era unul jenant de mic, sub al unei femei de serviciu.
Comitetul Director
al Filialei Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România
 

*
Evu Eugen evueugen@yahoo.com

Draga prietene Virgil Diaconu,
Imi exprim indignarea si scarba fata de tot ceea ce se intampla cu tzara, e un genocid.
Cu atat mai intristator ceea ce se petrece cu noi, cu scriitorii ultimei constiinte care mai respira. Ii exprim deplina solidaritate confratelui, valorosului mentor si arhitect de revista, intelegand ceea ce simte. Acum 3 ani, disponibilizat, apoi somer si in fine pensionat de guvernul Bocbasist, am triat dramatic astfel de impas. Cred ca USR ar trebui sa isi apere titularii, dincolo de eternele vrajbe, sa aiba si acel rol de sindicat de care avem nevoie a ne apara ca instituie nationala.
Draga Virgil, te rog sa continui inconjurat de numerosii scriitori si ceilalti oameni de cultura / a lupta pentru conditia ta de om in cetatea culturala, iar daca veti razbai sau nu, va raman aproape cu tot ce simt si fac. In eventualitatea unui protest subsemnez.
Eugen Evu_scriitor
*

pop aurel <popaurel22@yahoo.com> 

Dragii mei, e trist. Sa dai afara un scriitor de calibru lui Virgil, n-am cuvinte. Sunt alaturi de el in aceste momente. nu stiu cum s-a rezolvat cazul Angelei Furtuna ??? Trebuie miscat ceva, daca se lasa asa vor urma si alti: Chiar nu se poate face nimic ? Cu pretuire pentru voi toti. Aurel Pop, redactor sef revista Citadela Satu Mare.




vineri, 13 august 2010

Philosophii de familie

          Mi-am adus aminte una dintre problemele care mi-au marcat copilăria provocându-mi multe bătăi de cap. Domnul învăţator ne-a scris pe tablă enunţul cu creta, după care s-a uitat lung la noi măsurându- ne cu privirea lui împovărată de vreme. “Dragii mei, ţineţi minte că sunt multe momente care se petrec o singură dată în viaţă. Puteţi afla unul dintre acestea, găsind soluţia corectă a problemei pentru acasă.”
          După ani, când fiica cea mică avea deja la rândul ei nouă primăveri şi aceeaşi dilemă şcolară, s-a apropiat de mine plângând. “Tată, cum aflu când faci tu dublul vârstei mele?...”
          Nu i s-ar fi întâmplat niciodată asta, cu siguranţă Cristinei, fiica cea mare, geniul mathematic al familiei. Am răspuns mecanic amintindu-mi privirea pierdută a învăţătorului: “Scade din anii mei vârsta ta şi înmulţeşte cu doi." “Nu-nteleg, vârsta nu scade, se-adaugă întotdeauna!”. Nici eu nu prea înţelesesem la timpul meu. “Atunci, adună anii, unul câte unul în două şiruri ca de mărgele, şi măsoară din când în când cele două fire.”
          Săptămâna trecută Ramona a rezolvat de-adevăratelea problema mărgelelor înscriind pe tortul ei aniversar, jumătatea vârstei mele. Se întămplă în viaţă o singură dată.
          Fiul ei Toma, numără pe degetele de la o mână deocamdată doar până la 4, dar ne-a spus foarte ferm aseară, că Duminică de ziua lui, pe tort ar vrea lumânări multe-multe, pentru degetele de la ambele mâini, şi se gândeşte c-ar putea lua în calcul chiar şi degetele de la picioare.
          La 4 ani, te grăbeşti să treacă timpul, la 62 vrei, să dai timpu-napoi !

PS. Am uitat să precizez tortul a fost executat la cofetăria Cafina (Bucureşti) şi consumat în familie.