Marin Ioniţă la 82 de ani

Nascut:10 iulie 1929.

Mai e un Marin nume cu greutate, nu numai cel ce-a cules din praful drumului la Siliştea-Gumeşti moromeţi de lut şi i-a lustruit cu migală, dăruindu-le  viclenii şi luciri de diamant ce-ţi taie respiraţia.

Mai e un Marin, din Jugureni-Ulieştii de Damboviţa, rostogolind  cuvintele ca pe un şuvoi leneş de bolovani ce curge greoi, împiedicat, dar neostoit între maluri. Vai celuia ce i-ar fi stând în cale!

Opera lui, nu are limpezimea celui mai iubit şi mai urât dintre pământeni, doar o vigoare aparte  şi o anumită iluminare a textului, care alături de vârsta şi dimensiunea consistentă a creaţiei (a strâns aproape 30 de cărţi),  face ca scaunul de patriarh al literelor şi sceptrul, în ţinuturile învrednicite cu harul Meşterului Manole, pe Argeş în jos să-i fie pe potrivă.

       La 82 de ani Marin Ioniţă îşi duce crucea mândru, cu aceeaşi fervoare şi siguranţă de ţăran încăpăţânat care dezţelenea, 60 de ani în urmă, taina cuvântului în curtea Şcolii de literatură.

Rodul pământului i-a trădat uneori răbdarea, iar  timpul i-a clătinat necruţător din convingeri, dar omul şi dascălul, a rămas alături de cei tineri să le încredinţeze şi să le cultive curajul.
       Cand am lansat prima mea carte la librăria Mihai Eminescu, a rostit şi pentru mine vorbe. Aşeza cărămizile înălţand împrejur, zidul casei. Ajuns la fereastră, m-a invitat să privesc dinlăuntrul ei singur şi s-o visez împlinit. N-am ajuns să-i pun acoperişul. Alţii, grăbiţi, nenumăraţi şi-au terminat de mult casele. Un oraş întreg aşezat pe dealuri.

Azi Patriarhul, cu bastonul în mână, face turul de onoare al oraşului, bate trotuarul, salutând în stânga şi-n dreapta, cu şapca lui albă ridicată deasupra capului, şirul de domniţe mijind la porţi. Cu domnii ar mai avea ceva de sfădit. S-ar mai încumeta la o trântă.

Multă sănătate domnule Marin Ioniţă !

Pictorul. Concurs PAfoto

Nota: In probabil ultima etapa de concurs Calin Hera aduce ca mobil de inspiratie urmatoarea imagine. Conditiile cunoscute, 500 de semne etc...

       Pictorul ăla flamand în clipa asta era mai mult flămând decât pictor. Părăsise locul. Terminase  tuburile cu vopsele, sticlele cu absint, tabloul din care se scurgea pe rame lumina murdară, lăptoasă, smulsă zbaterii înspumate a valurilor. Linia verde împădurită a golfului, abia de ţinea cealalta mare să nu se reverse din cer peste casele pitite în buza dealului de unde se-ntorcea cu barca. Nerăbdător socotea că mai sunt doua ceasuri. Găsise mâncare, tuburi noi cu albastru, absint, avea de lucru.

Daca va place Pictorul votati aici

Low cost. 4 iulie

În 1776, la 4 iulie, când cu Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii, dacă nu s-ar fi ales vulturul simbol naţional, cu siguranţă altfel s-ar fi scris istoria. Un vot i-a lipsit bătrânului inventator Benjamin Franklin în Congresul Continental al celor 56 de delegaţi semnatari, ca sa încline balanţa şi să pună curcanul în glorioasele lui drepturi.

Şi-a pierdut vremea cu electricitatea,  a organizat prima bibliotecă a Americii, a revoluţionat poşta, a descoperit paratrăsnetul şi ochelarii, în loc să inventeze un lucru simplu şi necesar, o găleată de plastic roşie sau portocalie. N-a fost vizionar. Cu siguranţă obiectul preelectoral iar fi adus şi votul acela democratic, ce i-a lipsit. N-a fost să fie.

Cu domesticul simbol, poate că americanul ar fi luat-o mai domol.

Pentru ce vultur cuceritor,  jandarm al lumii şi paznic la democraţie, poate i s-ar fi potrivit mai bine o piftie, un curcan la cuptor, stropit cu vin, tot învingător ar fi fost şi... creştin, low cost.

Tiki-Taka

Etapa V-a PAfoto

Calin Hera ne cere sa comentam fotografia cu statuia vie asezata pe soclu in stanga, nu m-am putut abtine sa mai folosesc inca un soclu

     Moto:    Munte, munte, piatră seacă,

         Lasă voinicii să treacă,

         Să treacă la ciobănie,

         Să scape de sărăcie.

Catalanul intrat în tunică de tablă – e un Gigi Becali al lor. Uitaţi-va bine cum stă pe soclu, nu vi se pare că seamănă? Taie frunză la câini. Să stea mult şi bine în echilibrul ăla precar, vă spun; n-are geniul ciobanului. Păi al nostru măcar, când a intrat în sarică şi-a luat instrumentul n-a tăcut ca mutu. A scos cu fluierul din adâncul istoriei, o doină de smintii oile şi-o seamă de generali patrioţi… ce l-au dăruit cu Steaua. Măi omule dacă n-ai gură cască, nu te dăruieşte nimeni cu Barsa

S-a deschis votarea pentru statuie. Daca v-a placut Tiki-Taka puteti vota aici. Urnele se inchid duminica la ora 20.

La Cafeneaua lui Virgil

Neagră ca noaptea, tare ca moartea şi dulce ca iubirea, glasuieşte un proverb turcesc despre cafea. Fără savoarea tabietului, împrumutat de la Înalta Poartă, cum ne-am mai dedulcii dimineţile închipuind armonia din clipele rare ale fericirii!?...

S-a întâmplat în Cafeneaua lui Virgil Diaconu – strânşi la un eveniment (100 de numere ale revistei), între oameni de litere – armele să nu vorbească, să domine doar aromele fără seamăn din aburul cafelei învăluind cuvintele de har ale vorbitorilor, fără tăiş şi fără patimă.

Meritul lui Virgil a fost că şi-a pus alături o amfitrioană dăruită (Denisa Popescu),  cea care şi-a deschis petalele de trandafir chemând în sprijin mai întâi Mâna Maicii Domnului(pe Liliana Rus) şi apoi o floarea de bujor(Simona Fusaru), din gradina proprie unde schimbase confortul urban pe libertatea rurală. A fost o pace peste aşteptări. Domnul Marin Ioniţă, patriarhul a recunoscut că a vărsat cucută la radăcina arborelului de Cafea la începuturi, dar fructele Cafelei sau Cafenelei i-au dovedit în timp c-au fost din soiul cel mai bun.

Şi domnul Sachelarie, directorul bibliotecii, a glosat frumos despre cele doua reviste de anvergură naţională ce cresc separat şi împreună în gradina Centrului Cultural – Revista Argeş şi Cafeneaua Literara – dar i-a transmis scorţosului Virgil şi tot la fel taciturnului Doman,  că nu fac destul  împreună şi separat – purtându-şi fala doar în zona elitismului, discriminând hatâruri şi abonamente implicit publicului larg – astfel vor nemurii săraci, catarg lângă catarg.

Cu o pată de culoare studiată artistic, aşezată în regula de aur a prieteniei a venit Ion Pantilie şi i-a stârnit  entuziasmul bine temperat editorului Frangulea, merituos, dar îngrijorat puţin la cerinţa expresă a lui Sachelarie de a sporii tirajul – "cum să faci creştere pe lei puţini, oficiali, obţinuţi greu, din ce în ce mai greu" – din banul public, de la cei neînvredniciţi măcar cu laude şi osanale pe măsură de spaima opoziţiei, să nu crâcnească tabăra cealaltă în consiliu la vre-o cotitură.

“Financiar, proiectul de calibru ar necesita un mic aport la echilibru, am căzut de-acord”.

S-au exprimat şi Eremia ce-şi pierduse gara, şi Stanciu ce-şi pierduse primăvara, şi alţi asemeni paşnici combatanţi care parcă ne pierduserăm cu toţii minţile.

Am bănuit vorbind cu Sibiceanu la final, că la Aniversarea Cafenelei în ceştile de cafea Virgil a strecurat ceva etnobotanice. Prea a ieşit bine!

Gasiti aici Cafeneaua literara nr 6 _2011