Gheară de vultur

vanatorul.ro

Se spune că trecutul a fost mai bun. N-ai să găseşti omul care să afirme:

Uite domnule ce tineret cumsecade, cum ştie el să-şi aleagă idolii, cum reuşeşte să discearnă valorile, ce disciplină în gândirea creativă şi căt de riguros şi plin de respect îşi trage ghilimelele, ca pe nişte mănuşi de chirurg,  când operează pe un text esenţial al înaintaşilor.

Dimpotrivă, ai să găseşti totdeauna tuşe groase, stridente, mânjite pe faţa congestionată de neîncredere a insului, Gheară de vultur sau cum s-o fi numind, scăpat temporar din rezervaţia indienilor şi proferând consideraţii de genul:

Uite domnule căte elucubraţii şi etnobotanice în atitudinea ţâncilor ăştia zgomotoşi care au deturnat tramvaiul 40, în dreptul Liceului Nichita Stănescu şi li se pare că sunt deja stăpânii inelelor. Pe vremea mea, fetele erau decente nu atacau bieţii profesori cu limba slobodă şi goliciunile expuse ostentativ pe simezele expoziţiilor futuriste.

Halal de vremi! 

Un pâlc de elevi traficanţi de fluturi şi eleve fotomodel, coborâţi din tramvai, fac bezele ghearei de vultur din capul meu...

Anul maimuţei

Am intrat în anul maimuţei. 2012, cu noi odată, a păşit oficial într-o zodie nouă, în lumea junglei. Nici o noutate, de mult timp ne afundăm în sălbăticie tulburând armoniile naturale alcătuite de aşezarea timpului.

Nu am curiozitatea şi nici curajul să parcurg previziunile, oricum, ştiinţific se reia totdeauna un ciclu. Suntem pe fundul unei gropi istorice? Am degenerat într-atât încât să fim acceptaţi lângă cimpanzei, să o luăm de la capăt? Poate să vina Apocalipsa?...

Tare mă tem că încă rătăcim în deşert. În deşertul banilor. Nisipul ne intră în ochi, în urechi, sub unghii, săpăm, săpăm, când vom da de filonul adevărat al apei?...

Ar fi bine, când vom da de apă să zidim o fântână. Lângă fântână, în umbra unui nuc, până către seară să umplem heleşteul cu peşti.

Dimineaţa, către deal, pănă sus la cer să plantăm un rând de meri şi unul de pruni.

Noaptea la lumina lunii sa culegem o salbă de stele iubitei şi să i-o dăruim cu un prunc.

Să cioplim cruci în cimitirul neamului.

Şi grijă mare să nu uităm să citim şi să scriem cărţile vieţii.         
Nisipul să-l dăm risipei în cele patru vânturi.

        Am intrat în anul Maimuţei. Ne maimuţărim şi noi.

Note de lectura. Dreptatea invingatorului. Victoria Milescu.

I s-a dat un câmp cu pietre, bolovani de pietre şi o daltă, într-un ţinut uitat undeva lângă Râmnicul Sărat.(Una lume a stabilit că în zonă puteau fi doar bolovani de sare). Apoi i s-a spus:

" E pădurea ta, dă-i suflet! "

Nu s-a dat îndărăt şi-a luat dalta şi a început să cioplească poeme. Şi-a zdrelit sufletul de colţurile cuvintelor, i-au trecut aşchii pe la urechi, sângele  i s-a scurs din degete, dar ea cu cerbicie a continuat să cioplească. Lucrul trebuia bine făcut.

" Cine s-ar putea îndrăgosti/ de un scelerat/ proclamându-se rege/ peste tomurile puhave, trăndave, laşe/ un rege strigând lumii cu disperare/ vreau un poem, un poem adevărat/ dau un regat pentru un poem " (Dreptatea învingătorului).

Nu e deloc uşor să ciopleşti poemul, să-i dai forma care să te reprezinte, nu-l poţi gasi din întâmplare aşa cum doreşti,  " cu un ţăruş  înfipt în inimă ".

Dialogul constant cu himera, ţine poeta mereu în stare de graţie:

" Mă urmărea spărgând stelele/ poemul era în cer/ eu eram pe pământ/ am făcut schimb de locuri/ pentru o noapte şi-o zi " ( Proba deposedării). Sau :

" Să fi pregătită, îmi spune/ trăiască moartea să strigi/ sirenelor de pe stânci/ sprijinind cerul cu ţipătul, cu spinarea/ cănd în aer miroase a poem/ să nu aştepţi ajutor, nici amânare/ să fii pregătită/ pe pământ, în aer, pe mare/ mai bine înfricoşătoare decât înfricoşată/ înarmează-te cu literele negre tipărite pe/ trup/ şi în măruntaie, aprinde torţa… " (Vae Soli !)

În încercarea sa, îngerul o însoţeşte ca o călăuza statornică :

" Sânge, sudoare şi lacrimi îmi cere îngerul/ târându-mă de funie/ prin deşertul unei picături de cerneală/ scurgându-se din cotorul unei cărţi de /aramă/ Sunt o carte/ îmbrăcată în piele de om " (Pars pro toto)

Oricui i se poate întâmpla, pentru câteva clipe să evadeze din încleştare, să se liniştească, să-şi ia o pauză şi să respire, dar obsesiile revin dominatoare, i se întâmplă şi poetei :

" Vîntul trece pe lăngă/ adăpostul femeilor maltratate/ ele mor râzând/ pe gardul înalt cu colţi de fier/ au pus cerul cu stelele la uscat/ vine femeia nopţii/ tocurile ei ascuţite/ se înfig sacadat/ în carnea trotuarului/ vântul trece prin părul ce-i ascunde faţa surâzătoare/ îî fură mica poşetă cu rujul maron/ îî trage trotuarul de sub picioare/ rulează iarba/ sub care se zbenguie peştii…" (Oricui i se poate întâmpla)

În partea a doua (Ora et labora) lucrarea pare că se îseninează, liniile sunt precis conturate, poeta e stăpână pe mişcările ei, spaţiul devine mai larg şi capătă profunzime.

Şi dacă începutul cărţii (Vae soli) se alcătueşte din mici piese şlefuite, oglindind disparat poemul, variaţiuni pe aceeaşi temă a artei poetice, obositoare prin  densitatea alăturării, fie şi măcar ca tehnică repetitivă a construcţiei, – ansamblul riscă să scadă cumva din strălucirea metaforelor – poeta simte şi se opreşte la timp dezvăluind o nouă stare poetică.

Se deschide un nou capitol al libertăţii ce nu-şi mai asumă zona demonstrativă, poeta şi-a însuşit arta poemului şi e liberă să-i trădeze canoanele, este victoria ei şi dreptatea de totdeauna a învingătorului.

" Eram în piaţa cu oameni liberi/ cu cel pentru care/ băteau clopotele/ oh, libertatea cu arma ei/ credincioasă până la capăt/ drumurile ducând spre ele însele// pescăruşi singuratici aterizau la punct fix/ inima fiecăruia ardea/ odată cu celelalte lucruri/ şi el alerga/ cu o săgeată înfiptă în piept/ iertându-mă că nu bănuiam nimic/ risipitoare până la saţiu/ aproape că l-am atins/ printre crăpăturile întunericului… "

Las plăcerea cititorului să descopere o densitate a poemelor care cu siguranţă emană o impresionantă forţă artistică, adăugănd un singur poem :

"Mâncăm la aceeaşi masă/ dormin în acelaşi pat/ pe lună nouă pleacă de-acasă/ afundându-se într-o văgăună/ se reîntoarce în zori/ înfrigurat, duhnind a război/ îmi pune pe raft câteva bacnote/ într-un plic/ nu-l deschid/

lasă, lumea mai are încă de ispăşit/ să nu-i judecăm pe îngeri/ cum se salvează/ lasă, poate vin alte vremuri…"

          Cu siguranţă Victoria Milescu, cu o pădure de cărţi în spate, ar merita mai multă aplecare din partea criticilor adevăraţi. (mai sunt ?...)

Cuvinte&Imagini 2012

Cronica la Dosarul "Albastrii"

Pericolul Albastru

 
          Orașul Pitești a stat ani de zile pe un substrat înțesat cu dinamită. N-ar fi trebuit decât o simplă scânteie ca să sară în aer. Cu toate cartierele sale, cu suburbiile de la Ciocănei la Bănănăi, de la Prundu la Găvana. Și mulți dintre kamikazii și talibanii care umblau să aprindă fitilul, se află azi printre noi. Niște băieți pe atunci, de abia dați în tulee.
           Nu sunt vorbe în vânt. Dimpotrivă, documente olografe sau dactilografiate pe hârtie cu antete și întărite cu ștampile și semnături de persoane cu autoritate asupra destinelor umane. Rapoarte, adrese, interogatorii, declarații, procese verbale de constatare, de anchete, de descindere, de arestare. De trimitere în judecată, în închisoare, în colonii de exterminare. Trimiteri...
           Dacă e să credem în aceste documente ale securității, republicate parțial și periate din dosarele celor urmăriți, supravegheați, arestați, anchetați, judecați, pericolul distrugerii orașului și securității statului era atât de mare încât necesita și justifica o forță de represiune tot mai puternică, mai vigilentă, mai activă și mai bine dotată.
           Este uluitor să afli ce mult personal și ce rețea ramificată avea aparatul terorist, de la informatori din rândurile anonime la generali cu multe stele pe epoleți. Sistemul își strecura agenții sub acoperire până și în populația școlară, ba chiar în organizațiile de partid, la toate nivelele. În același timp exista culpa de a nu-ți ”demasca” prietenii, chiar membri de familie, cunoscută în documente ca ”atitudine de gură cască” sau, și mai rău, ”pactizarea cu dușmanul de clasă”.
           Pericolul pentru Pitești venea din partea unor elevi, studenți, funcționari, muncitori, scriitori, artiști, tineri fără ocupație, considerați ”paraziți sociali”.
Documentele pe care le avem deocamdată la îndemâna publicului sunt cele publicate în cărți, reviste, ziare de către eroii acelor zile: Aurel Sibiceanu, Ion Toma Ionescu, Valentin Predescu. Mai strângeau materiale scriitorii Dan Rotaru, Mihai Ecovoiu, și este de presupus Călin Vlasie, Virgil Diaconu, Florin Silișteanu și mulți alții cu biografiile trecute în stranii documente.
           În cartea masivă ”Dosarul Albaștri”, semnată de scriitorul Ion Toma Ionescu, autor al mai multor volume de versuri, e vorba de numai o grupare de ”revoluționari” din multe altele. Care a funcționat numai cinci ani până când a fost destrămată printr-un proces cu public la Casa de Cultură a Tineretului.
           De fapt acele elemente dubioase și periculoase, care trebuiau anihilate, nu erau decât niște tineri neconformiști, care nu acceptau nici măcar constrângerile familiale. Drept pentru care unii dintre ei au fugit de acasă, ba chiar părinții s-au ”lepădat” de ei, cum a fost cazul lui Nicolae Radu.   
           Toți foarte talentați. Claudia Duminică a făcut câteva roluri de excepție pe scena teatruluil, lui Nicolae Radu, mi se pare încă elev, i s-a inclus o piesă ”Unde fugi Corina” în repertoriul aceleiași instituții artistice și exemplele s-ar putea înmulți. Am scris cinstit despre creațiile lor, în presa locală și centrală, considerându-mă obligat să-i încurajez și să-i susțin.
           Ce pericol puteau să prezinte ”Albaștrii” și tinerii din alte grupări de acest fel? Se întâlneau la ceainărie, la ”Terasa Turcului”, la ”Bar de zi”, sau la locuința unuia dintre ei. La o ceașcă de cafea sau un pahar de sifon, la un covrig, la o sorbitură de coniac.               
          Discutau cărți citite, ce-i drept unele interzise, spuneau poezii, în intimitate cântau, dansau, se iubeau... Învinuiți la început de cosmopolitism, de apoliticism, de pesimism, chiar de parazitism, au ajuns să fie declarați elemente dușmănoase. Nici revoluționari, nici partizani, nici sabotori, nici spioni: fără organizare, fără comandament, fără program, fără strategie și tactică, fără intenții de luptă nu puteau fi o organizație revoluționară decât în prezentarea securității, care avea nevoie de victime ca să-și legitimeze existența și lefurile.
          Palidă de la început, lovită din afară, uzată pe dinăuntru, mișcarea nu a putut să reziste multă vreme. Nu au lipsit cei care să cedeze și chiar să trădeze, mărturisind, sub presiune, chiar păcate pe care nu le aveau și acuzându-și prietenii chiar pentru mai mult decât au făcut.
           Procesul cu public, la care au fost aduși cu sila zeci de tineri din fabrici, din facultăți, din școli, din birouri, culeși de pe stradă, avea rolul declarat de a-i recupera pe acești tineri rătăciți și a-i reda societății ca să fie educați în câmpul muncii. Dar cu intenția de a vârî frica în gândurile celor care ar fi vrut să mai încerce asemenea experiențe. Nu s-a lăsat cu condamnări grele, deși unii participanți cereau zgomotos pedepse cât mai mari, așa după cum fuseseră puși la cale, dar destinele lor au fost deviate, ascensiunea blocată.
           Autorul acestei cărți, personaj în același timp, Ion Toma Ionescu, nu orientează reflectoarele asupra lui, nu se bate cu pumnul în piept, nu bate din pinteni, nu se dă cel mai mare și mai tare. Încă un motiv, pe lângă abundența documentelor, de a ne convinge că avem de-a face cu o carte care exclude fabulația deși se citește ca un roman senzațional.

Prof. Marin Ioniţă