Porcul cu lămâia-n gură

Greu de explicat mecanismele care funcţionează în mintea unui copil. După ce principiu rămân înregistrate în memoria sa, ca pe o peliculă traversată de mii de ori de fascicolul luminos al timpului,  imagini clare, vii, ce nu se şterg niciodată. Frustrant că secvenţele ce le povestesc acum se leagă de o neîmplinire şi anume cum am ratat eu întălnirea cu Ceauşescu.

Nu e întâmplător subiectul. Aseară priveam cu tata la televizor cea de-a cincea zi a protestelor. El încerca să-mi explice cât de mare e riscul nefericitei turnuri, antisistem,  pe care o poate lua manifestaţia respectivă şi cât de uşor poate încolţi sâmburele gândului reluării (nu reîntoarcerii) pe noi coordonate, sub altă formă, a ideilor aiuritoare ale comunismului inoculate adânc în gena unei generaţii.

Raţionamentul lui se baza pe glasurile pensionarilor organizate într-un cor tot mai profesionist care, surprinzător, îşi aduceau aminte (memoria selectivă de care vorbeam) de o demnitate şi o siguranţă căpătată de naţiunea română în deceniul de referinţă 1965-1975, (unii mai exaltaţi perorând că puteau gândi şi visa atunci, chiar despre o anume fericire) – dar şi celălalt glas, al tinerilor a căror vârstă  număra exclusiv doar anii agitaţi şi neprietenoşi ai democraţiei originale, învrăjbite în care ne aflăm, ar putea să conteze, conchidea el.

Cu siguranţă eram în clasa întâi, mândră, îmbrăcată pentru prima oară în costum naţional. Soră-mea era mai mare, în clasa a-IV-a, avea deja la gât cheia casei şi cravata de pionier. Venisem cu şcoala în Piaţa Mare,  încolonaţi de pe Craiovei, să-l aşteptăm pe Tovarăşul. 

Ziua însorită şi veselă coborâse de pe dealurile Piteştiului odată cu noi, plină de culoare şi zvon de glasuri. Aveam locul bine stabilit cu o zi înainte când fusesem aduşi la repetiţii, undeva în stânga, nu departe de Catedrala Sfântul Gheorghe, dar se schimbase ceva; piaţa era aceeaşi, şi Casa de Cultură, doar că se arboraseră steaguri, şi vitrinele magazinului alimentar din spatele nostru, goale cu o zi înainte, acum erau pline.

Se petrecuse parcă un miracol. Din durile mari de caşcaval, peste noapte, alcătuiseră o harta a Romaniei; alături, o casă cu bârne construită din bucăţi întregi de salam de diverse dimensiuni, peşti ornaţi în platouri cu rondele de roşii, măsline şi alte minunţii, dar peste toate, domina un porc uriaş cu lămâia în gură.

Nu ştiu cât detergent au folosit, dar avea un şorici atât de alb şi curat, urechi rozalii, coada încolăcită, râtul cu dinţii strălucitori, parcă râdea. Era un porc fericit.

Dar timpul cu toate minunăţiile de dincolo de geamurile vitrinei se scurgea greu.

–       Tovarăşa, când mai vine tovarăşul?

Plictiseala şi foamea intra în noi. Se scurseseră câteva ceasuri bune. Până la urmă învăţatoarea şi-a luat asupra ei tot riscul, un act de bravură, şi ne-a dat voie să plecăm acasă. Cu Cristina de mână urcam deja coasta Craiovei şi dintr-o dată a apărut coloana oficială de maşini a tovarăşului. Nu l-am zărit, dar am fluturat mâinile. Tare supărate am fost, pierdusem spectacolul pe covorul roşu.

Către seară când au venit părinţii, ne-au dăruit steguleţele lor tricolore. Aduşi mai devreme cu autobuzele de la servici ei nu rataseră ca noi ocazia.

În Piaţa Universităţii deocamdată fiecare clamează pe limba lui. Lumea e încă pestriţă.

Politicienii din opozitie vor să se lipească, să câstige voturi, dau târcoale ca nişte câini în călduri. L-au trimis pe Orban să se gudure, să testeze. Ca un arici, piaţa şi-a înfoiat ţepii si l-a huiduit. Or să mai încerce. Şi liderii de sindicat îşi freacă mâinile, se-apropie, pândesc, vor să spargă gheaţa să dea la copcă, doar şi ei au strigat  jos Băsescu, când a venit ăsta  cu DNA –ul pe ei.

Trebuie să fim atenţi!

Am văzut printre manifestanţi o persoană la treizeci şi ceva de ani, încă tânără, de vârsta mea. Aş fi curioasă dacă ea a avut norocul să-l vadă pe Ceauşescu în copilărie. Purta la gât un mesaj pe o coală de hârtie A4 plastifiată.

„Să mă treziţi când găsiţi o persoană pe care merită s-o votez.”

Cine să găsească!?

Poate ne ajută, nu mai spera, Moscova, draga de ea! că e cu ochii pe noi cât cepele şi poate ne trimite pe cineva.

Semnează Ramona, fata lui tata.

Legaturi periculoase

Potrivit unui studiu recent al Organizaţiei pentru cooperare şi dezvoltare economică, danezii sunt cei mai fericiţi oameni din lume. 

„E ceva putred în Danemarca!”

Susţin curajos guvernanţii noştri, în sfârşit avem o poziţie, pe toate palierele deschise dialogului începând de azi, de la ora 12 când s-a luminat Boc.. (Să nu înţeleagă Doamnne fereşte cineva că avem opoziţie, nu , _ o poziţie exprimată, oficială, asupra manifestărilor din stradă, că ne-a lipsit.)

„La ei e buba.(la danezi) Uitaţi-vă în jur, normalul e în Grecia, Italia, Franţa cu ratingul de televiziune Standard&Poor’s declasificat, în Spania, Anglia, toţi sunt în stradă. E firesc să ieşim în stradă şi noi paşnic la protest, aveţi tot sprijinul şi susţinerea, necondiţionată.”

Concordia generală a fost stricată doar de galeriile de ultraşi ale microbiştilor. De fapt hooligans au ieşit în stradă nemulţumiţi de clasamentul FIFA al fericirii (chit că pe plan local erau supăraţi pe arbitrii lui Crăciunescu).

Cum să uite ei că i-am bătut cu 4-1 pe danezi!

*

Aiuritoare secvenţele de pe străzile capitalei azi noapte, dar devine, cu orele care trec şi mai aiuritoare poziţia oficialilor puterii, tradusă în limbajul absurdului bine temperat:

“Aiurea, n-a fost nimic! Nu era nevoie de comandament!” (Trebuie să recunoaştem, că ei săracii au aruncat cu pietre în interesul naţional...). De ce să-i arestăm, să-i lăsăm să se manifeste liber, sunt şi ei oameni, e supapa lor.” Şi continuînd, ca o nouă invitaţie către turbulenţi:

„Mai poftiţi şi diseară! V-aşteptăm cu flori şi cu cheile magazinelor şi băncilor care vă interesează. Şi pentru o mai bună colaborare, transmiteţi-ne o listă cu obiectivele ce v-ar interesa, nu de alta, dar au muncit bieţii oameni azi toată ziua să pună geamurile.

Aaa! era să uit nu luaţi legătura cu noi, prin telefon, trebuie să-i lăsăm să doarmă şi pe cei care ascultă şi raportează preşedintelui starea naţiunii.

Şi nu vă mai impacientaţi că e disoluţie, că instituţiile nu funcţionează, că parcă n-avem structuri.

Ne-au condus televiziunile, de patru zile ei au guvernat ţara, ei au dictat când se filmează, când să vină studenţii, când se strigă Jos Băsescu, când se aruncă cu pietrele, ei au certat jandarmii că nu sunt mai blânzi...

Jos!Jos!Jos!... Da SUS?...

Tinerete fara batranete

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişitit, pe mine
Mie redă-ma! 

Nota:

Despre Eminescu nimeni nu poate vorbi ca el.

Multumesc Doamnei Constanța Abălașei-Donosă pentru minunatul desen.

Colindati poeti, colindati

Vremea colindelor a trecut.

Nu mai ştim unde s-a mutat iarna.

Oameni cu halate albe

şi mineri au ieşit pe străzi

la miting, încă de ieri.

S-o caute prin cotloane,

s-o găsească tăvălită

prin tomberoane, undeva…

Doar poeţii ştiu amănunte,

cu spiritul lor viu.

Iarna  răzvrătită e-n noi.

Să-i chemăm pe poeţi

s-o înfrunte.

Staţi

o secundă

stimaţi cetitori

şi votaţi poezia.

Urgenţă 2. Pe scut sau sub scut.

Era normal să revin la subiect, e ştiut _ şi criminal să fii, tot  revii de cele mai multe ori la locul crimei, din senin, după vre-un obiect pierdut, pistolul, sau nişte sfori, sau să bei o cană cu vin. Destin pur şi simplu, sau vii cu flori.

Eu ce-am făcut ieri, decât să cad devastat în implozie, dând fiori după ce am constatat că Lucica, blonda cu caprele din copilăria mea, a devenit probabil bozie sau poate, stea.

Adică Făt Frumosul ei surd, n-a ajuns la timp călare pe Smurd, în cătunul copilăriei mele, să-i facă respiraţie gură la gură, sau cu aparatele performante, acupuntură, cum învăţase el la cursurile de paramedici, dovadă că sistemul girat de Raed Arafat în cătunul copilăriei mele încă e ied, n-a performat.

Îmi iertaţi probabilitatea clamată, nu vreau să-mi supăr nevasta, nu am toate datele, eu dau un exemplu, nu ştiu sigur dacă Lucica asta, e aia din templu.

Evidentă în acest caz, dreptatea preşedintelui. Adică, iniţiativa privată. Dacă ar fi fost plantată pe deal, în livada cu pruni, în aşteptare, o salvare dotată cu cele necesare, puteam eradica toate boziile de pe raza comunii.

„Şi în rest, când nu-i pericol de moarte vie, ce să facă salvarea!?...” Ar zice unii zevzeci.

„Cine are ceva de zis, poate să tacă în veci!”

Cum ce să facă! Se ştie că privatul  nu e ca statul ăla prăpăditul, lui trebuie să-i iasă profitul. Un principiu integrator, zice: ca să fie bine,  dă-i ţuică la popor!

Ai deci dubla salvare la purtător.

Cât n-ai urgenţe şi stai în livada cu pruni, răbdător, dai drumul la cazanul ataşat din dotare. Şi profitul e mare şi mai iei o salvare...

Post scriptum serios.

Mie unul mi se pare ca amandoi combatanţii, au dreptate. De ce unul pe faţă, altul pe spate, unul sus, altul jos, atunci !?...

1.1.2! Să vină Smurdul vă rog frumos!
O găină beată a-nţărcat doi prunci.