Lansare de carte la Pitesti

Elemente de autism. Pledoarie pentru 2%.

Pe fluxul meu de imagini primit în ultimele zile, cadrele se succed cu repeziciune şi ordinea lor se aranjează  pe firul unei logici bizare:

 

De la Moscova credinţa vine pe motocicletă. Patriarhul Kiril, e sprijinit de sute de motociclişti pe motocicletele lor împodobite cu baloane roz, pe care  se poate citi H V (Hristos Voscrese _ Hristos a înviat). Procesiunea s-a întins pe mai mulţi kilometri în marşul pentru Patrie, Credinţă , Biserică şi Patriarh.

Marine Le Penn în Franţa îşi ridică dreapta cu pumnul strîns îngrijorător de sus. Europa capătă frisoane. Lumea e în stare de şoc. Putin, atent, trece pe listă ultimii invitaţi pentru înscăunarea din 7 mai.

          La Pâclele Mari, în Buzău, nepotul meu Toma – copleşit în faţa valurilor de noroi scoase de vulcani! E ca o rană prin care supurează pământul. N-ar fi trebuit dus acolo.

          104.300.000 dolari este preţul acestui tablou al lui Giacometti, El hombre que camina. Să fie un inadaptat? Oricum e singur, de lung ce e. La asemenea preţ... ( E tablou, sau sculptură?)

          Dar sa ne amuzăm puţin:

Ei trei, nu sunt singuri în USL, dar sunt cei mai pregătiţi să ia ţara la pas. Ce-a mai rămas din ea, nu-i aşa!?... De remarcat ăla micu, cum se străduieşte cocoşeşte...

          Dialog:

_Pe insula aia pare un grup de pui.

_Nu, sunt parlamentarii de la PDL, aşteaptă să vină barca.

Ultima poză este a lui Alexandru, cel cu elemente de autism.    Dacă sunteţi prima oară pe blog, lecturaţi seria de articole din spatele categoriei povestea lui Alexandru. Nu-i uşor ce vă spun eu, dar există o posibilitate demnă prin 2%, redirecţionat din salariu într-un cont deschis la Asociatia Captivi in Propria Minte, care să meargă direct pentru plata terapiei lui ALEXANDRU. El are nevoie de terapie şi costă în jur de 1400 de euro pe lună, sumă greu de acoperit doar de către părinţi. Am mai primit sprijin până acum de la oameni de bine din firma ALKA cărora le mulţumim.

 

 Nu mai sunt multe zile şi se încheie campania pentru 2%. Ne-am trezit târziu. Ultimul termen este 25 mai.

Poate ne mai vede cineva până atunci. 

Contul va rămân deschis şi în el se va putea depune oricând, orice sumă. Rugamintea e, să ne instiinţaţi la aceasta adresa de email în eventualitatea că... Mulţumim de înţelegere!

iontomai@gmail.com.

 Contul e:RO36BTRLRONCRT022463592A
 Asociatia Captivi in Propria Minte - Florescu Alexandru
Cod de identificare fiscala a entitatii nonprofit/unitatii de cult: 24908569
Formularul: http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/formulare/dec_230_2012.pdf 
In zona destinatarului se completeaza astfel: 
Daca nu va descurcati dati un email la adresa mea si va trimit un formular completat  iontomai@gmail.com

Maria care aduce ploaia

Cel de-al doilea text în care îl redescopăr cu bucurie pe prietenul meu Nicolae Radu, ca prozator, este: Maria care aduce ploaia. Dea Domnul să încolţească seminţele răsădite de mine aici!

Maria care aduce ploaia

                                                  Nicolae RADU

Toamna întârzia să vină, era jumătatea lui octombrie şi soarele frigea cu încăpăţânare pământul uscat. Zilele fierbinţi îşi urmau nepăsătoare cursul. Oamenii blestemau, nici nu-şi mai aduceau aminte de când nu mai plouase. Plantele pârjolite şi fântânile secate anunţau zile grele.

Maria rămăsese văduvă tânără, cu luni bune în urmă, când Manole bărbatul ei, se hotărâse să moară în cârciuma satului. Aflase că soţia îl înşela cu cel mai bun prieten, Dragomir, pe deasupra şi rudă, e drept mai depărtată, dar tot rudă se cheamă, nu? Mai călcase strâmb Maria şi cu alţi bărbaţi. Prietenul ăsta al lui Manole, era un om timid cu femeile, se fâstâcea, îl treceau toate sudorile, se înroşea şi rămânea mut în faţa lor.

Mai mult ruşinat decât supărat, într-una din seri Manole adăstă în cârciumă şi turnă în el fără măsură, intrând în comă alcolică. Până să vină ambulanţa, a murit.

Moartea bărbatului a adus necazuri celor din jur. Cârciumarul a fost judecat şi condamnat pentru comercializarea de băuturi spirtoase contrafăcute. ( Dacă nu murea prostul ăsta, mai vindea şi azi.). Maria a fost chemată de mai multe ori la poliţie să dea o grămadă de declaraţii, inutile. Manole tot mort a rămas, iar femeia, văduvă! Amărâtul de Dragomir a luat drumul bejeniei, nu s-a mai auzit de el.

Gura satului nu a făcut-o nici mai rea, nici mai bună.

Numai că, niciunul dintre foştii iubiţi, nici o femeie şi nici un alt bărbat n-au mai călcat în casa ei până în seara din jumătatea lui octombrie, când un străin a bătut la poartă.

I-a spus de la început că nu cunoaşte locurile, vine de departe şi ar vrea găzduire pentru o noapte, o mâncare caldă dacă se poate, bineînţeles contracost. Maria l-a poftit în casă zâmbind prietenos, au trăncănit despre toate cele. În timpul cinei i s-a plâns de viaţa ei de văduvă tânără prigonită de oamenii locului, el a ascultat-o cu îngăduinţă, iar noaptea au împărţit şi patul, omenindu-l cum se cuvine.

Dimineaţă, în timp ce bărbatul se spăla gol până la brâu, observă că era mai tânăr decât i se păruse. Părul negru îi scotea în evidenţă tenul alb, avea ochii mari şi albaştri, nasul fin ca al zeilor din statuile greceşti, cum citise de curând într-o carte. Îl întrebă cum îl cheamă, el îi spuse fără urmă de zâmbet că îl poate numi cum vrea ea.

– Pentru mine vei rămâneAlfred.

Bărbatul dădu nepăsător din umeri şi o întrebă ce şi-ar dori în clipa asta mai mult.

– Să plouă, îi răspunse ea repede, zile întregi să toarne cu găleata.

– „Fie!” parcă spuse Albert şi plecă repede.

Maria se repezi la fereastră să-l vadă, însă ochii i se agăţară către culmea dealului, unde prin aerul străveziu al dimineţii nori negrii se îngrămădeau pe cer deasupra casei. Când îşi aduse aminte de Alfred pe drumul din faţă nu mai era nimeni. Alergă afară, deschise poarta, ochii ei măturară cât putură, în sus şi-n jos. Nimeni. Un trăznet lumină cu flacăra fulgerului, urmat de un tunet puternic. Intră repede înăuntru. Stropi mari şi grei se năpustiră asupra acoperişului. Afară se întunecase a noapte, încuie uşa fricoasă, privi prin geamul ferestrei dinspre uliţă, nici poarta nu se mai zărea din cauza întunericului şi al ploii. Se simţea mulţumită, în ciuda sentimentului de teamă, i se îndeplinise dorinţa spusă lui Alfred.

Se întinse în pat. Apăsă pe butonul veiozei de pe noptieră, dar acesta refuză să aprindă becul. Nu se miră, deseori la prima scăpărare de fulger, cei de la transformator opreau lumina. Somnul o cuprinse repede, un somn greu, fără vise.

Când se trezi nu ştia cât a dormit, dacă e noapte sau zi. Auzea doar sunetul ploii. Butonul lămpii de pe noptieră ţăcăni degeaba. Trebuia să caute chibriturile şi lumânările. Când coborî din pat, picioarele îi intrară în apă până la glezne. Se trase instinctiv, nedumerită, în mijlocul patului. „Pe unde să fi intrat apa?” Manole al ei cheltuise o sumedenie de bani să pună la geamuri şi uşă, termopane. Îşi luă inima în dinţi şi coborî din pat. Acum apa îi ajungea până la genunchi. Simţii cu adevărat apăsarea fricii. Se îndreptă pe bâjbâite, împleticit spre uşă. Apa creştea mereu. Ajunse. Găsi mânerul rotund al zăvorului. Trase de el cu putere. Uşa se deschise brusc. Şuvoiul de apă care năvăli, o lipi dureros de peretele din fundul camerei.

A doua zi, abia se lumina de ziuă, satul întreg dormea. Intrigaţi de poarta trântită de gard şi de uşa deschisă la perete, doi poliţişti opriră în făţa casei. Clacsonară, bătură la poartă. Nici la strigătele lor nu răspunse nimeni. Păşiră în curtea din faţă şi se priviră miraţi unul pe altul. Pământul mustea de apă, ici-colo se iveau băltoace în care se scălda răsăritul timpuriu de soare.

– De unde o fi avut atâta apă să ude grădina?!

Întinsă pe podeaua udă, umflată şi vânătă, de parcă acum cineva o scosese înecată din râu, zăcea Maria. Nu-şi aduceau aminte cănd a căzut în satul lor ultima picătură de ploaie.

Baticul roşu

Picasso

*

Ne-am întâlnit ca pe vremuri la mine acasă, în altă casă, dupa patruzeci de ani. Eu, Ică şi Nae, trei personaje albastre, nu ştiu să continui din viaţa sau din cartea mea. Ei au adus şi sticla de votcă. Lipsea doar Claudia, e mai greu din Olanda. Am căutat-o pe net, nu era. Şi mai lipsea cineva, securitatea desigur...

Iordache între timp pregătise paharele. Nae şi-a scos un dosar cafeniu(bine că nu era tot albastru), căutând febril ceva anume printre manuscrise. Nerăbdător, nu doar el, şi eu îmi doream să-i recunosc rândurile nervoase, pline de miez, dar aruncate alandala până când o liniuţa de dialog reuşea să lumineze ca un trasor fosforescent, năvala gândurilor sale.

Ică l-a potolit.

– Cumpăneşte bine. Te rog să ne citeşti, pentru început, nu prea lungi, doua texte, unul mai bun şi altul mai slab după mintea ta. I-am dat dreptate lui Ică, cu siguranţa textul considerat slab de Nae va fi cel mai bun, cum s-a şi dovedit

          *

Baticul roşu – proză

                                                                                Nicolae RADU

Pe la sfârşitul unui februarie umed de ploaia ce nu se-ndura să se oprească de o săptămână, mi-a bătut la uşă bătrâna. Îmbrăcată într-o rochie verde peste care aruncase neglijent o pelerină galbenă, îmbrobodită pe cap cu un batic roşu, părea că vine de la un carnaval.

– Ce mai faci? M-a întrebat scuturându-se de apă.

Murea de nerăbdare să-mi audă răspunsul. Gura ei, rămasă deschisă, arunca în cameră un miros de tescovină. M-am uitat cu un ochi, pe celălalt l-am lăsat să se odihnească.

– Bine! Am răspuns cu jumătate de gură.

– S-o crezi tu! A râs gâtuit. Uite cum ţi-a albit părul!

– Şi?! Am făcut pe indiferentul. Tu nu mai ai deloc!

– Am batic roşu! îmi făcu în necaz lipindu-şi pumnii.

Am evitat să-i spun cum îi stă cu baticul roşu de frică să nu plece. Îmi plăcea să stau cu ea la taclale, mai ales în zilele nesuferite de plictiseală. Nu o mai văzusem de săptămâni bune aşa că i-am întors întrebarea:

– Tu, ce mai faci?

– Iubesc! Mi-au răspuns buzele ei vestejite, dezvelind încântate gingiile vinete, fără nici un dinte. Bărbaţii îmi cad la picioare cum mă privesc!

M-am uitat insistent în ochii ei. Unul verde, altul de un albastru spălăcit.

– Uite că eu nu am căzut!... încercând să zâmbesc.

–Nu şti ce pierzi! Mă ţintui unul din degetele ei de la mâna dreaptă, uscată, şerpuită de venele umflate, aproape negre.

– Ce? Am întărâtat-o.

Îşi desfăcu, cu furie cei patru nasturi ai rochiei descoperind doi sâni căzuţi, stafidiţi.

–Îi vezi? Îşi cuprinse cu amândouă mâinile într-o atingere duioasă fructele muşcate de gerul anilor. Un bărbat tânăr, de departe mai frumos ca tine, a înebunit cu capul între ei, ameţit de căldura şi mireasma lor.

Mi-am închipuit parfumul şi greu m-am stăpânit să nu strâmb din nas. Devenise pătimaşă, coborî una din măini şi îşi ridică rochia, sus de genunchi, descoperind proteza galbenă a piciorului stâng.

– Piciorul ăsta a fost sărutat de la degetul mic până...

– Ajunge! Am întrerupt-o speriat, dar şi puţin amuzat de ceea ce putea să urmeze.

Femeia se potoli pentru un moment, se trânti într-un fotoliu, îşi aprinse o ţigară, un fum de tutun prost se împrăştie în cameră. Îşi desfăcu baticul şi pielea capului, fără pic de păr, luci albăstrui în lumina lămpii cu neon de pe birou. O făptură pe chipul şi trupul căreia anii îşi făcuseră de cap.

–N-ai iubit niciodată! Îmi spuse cu o tristeţe neobişnuită în glas. Începu să povestească stârnită – când cu însufleţire, când în şoaptă cu vocea dulce de femeie îndrăgostită – despre întâlnirile ei cu bărbaţi. Pe unii îi cunoşteam, de alţii auzisem – despre orele nesfârşite de dragoste sălbatică sau duioasă – numai vocea ei trăda pasiune, restul trupului rămânea inert, nepăsător.

– Visezi! Am spus după un timp mai mult pentru mine.

–Aşa crezi tu! A izbit violent cu mâna ei uscată braţul fotoliului. S-a ridicat apoi hotărâtă de plecare. Am luat repede aparatul de fotografiat de pe birou.

– Să nu faci asta! A şuierat veninos. Nu-ţi dau voie s-o faci!

    Prea târziu. Lumina albă a blitzului a înfuriat-o mai rău. A încercat să smulgă aparatul cu ghiarele, după luptă, m-a implorat... Prea târziu!

–Tu ai vrut-o! Şi-a strâns cordonul pelerinei şi a plecat lăsându-mi în cameră mirosul de tutun prost şi  tescovină.

Nici nu am simţit când Ada a intrat pe uşă. Developasem filmul şi întindeam fotografiile încă umede pe sticla biroului privind năucit.

– Cine e? M-a întrebat Ada în timp ce nările ei fremătau simţind mirosul străin.

Am tăcut un timp. Din fotografii, goală sau sumar îmbrăcată, în poziţii triviale, inocente sau provocatoare, o femeie tânără, păr roşcat, lung, numai bucle mă privea cu ochi mari de un verde misterios, nas fin, buze senzuale...

– Cine e?

– O babă nebună, am reuşit să spun.

Şi palma Adei îmi fulgeră obrazul.

– Mincinosule! A ţipat. Eşti un animal, un animal obsedat!

Aproape plângea de furie.

– Ai avut nesimţirea s-o aduci aici, în casa noastră. I-am simţit parfumul de când am intrat.

Parfumul!... Mirosul acela de tescovină şi tutun prost, plecase din cameră. In locul lui plutea o boare marină, amestecată cu iz  fin de flori exotice.

– Şi-a lăsat şi baticul aici, sigură că va reveni.

Ada îmi aruncă în faţă pânza roşie. Nici măcar nu încercam să mă scuz, să-i explic... Ce să-i explic!?

Ştirul sălbatic şi crocodilii

Ascultându-l deunăzi pe Răzvan Ungureanu la emisiunea lui Robert Turcescu de la B1, am realizat  că demersul său singular, e aproape imposibil în cacofonia politică de azi. Ca şi cum ar încerca să dreseze o colonie de crocodili, să se hrănească doar cu ştirul verde şi crud de pe câmpul mănos al patriei. Cât ar fi fost zăpada de grasă iarna trecută, cât praf din deşerturile africane ar fi adus ploaia primăvăratică, ştirul, ca plantă afrodiziacă folosită mai întâi de vechii azteci, nu are cum inlocui persistenţa mirosului de stârv din memoria cronofagă a crocodilililor ce se lăfăie, seară de seară în televiziunea mogulilor, ca pe plaja Nilului.

Degeaba profesoraşul cel viteaz a umplut pentru prima dată cisternele cu detergent ecologic de rufe şi le-a adus în faţa Casei Poporului, nimeni nu e dispus din generaţia lui, să spele podelele din lemn masiv de pin, îmbibate cu excrementele deversate pe holurile Casei Poporului, direct dinspre sălile de reuniuni ale grupurilor parlamentare.

Întors din concediu (se pare că a făcut ceva alpinism în California), junele Ponta dinpreună cu străjunele Crin, i-au luat crocodelului ăla mic al lui Voiculescu, ore de medditaţie transcedcentală, să-l pregătească intensiv pentru secţia maghiară de la UMF Targu Mures. I-au pilit colţii ca să poată să sfâşie la moţiune, dar insul s-a dovedit că n-are pic de aplomb şi a rămas să latre în toamnă, la clasa 0.

Poate că electoratului votant, ăla care se hrăneşte constant cu ştirul, untişorul şi urzicile tradiţionale, i-au plăcut ideile premierului. Poate ca rădăcinile mişcării de dreapta, trecute prin Colegiul Noua Europă al lui Pleşu, nu sunt atât de firave şi rarefiate. Poate că intelectualii se mai pot întoarce din ale străinătăţi, cu expertiză zoo-botanică, să dreseze colonia de crocodili. Poate...

Notă:

      Acest post garnisit de cuvinte cheie(ştir,crocodil,detergent ecologic de rufe), piratate din Wordtracker pentru îmbunătăţirea traficului, ar putea fi hrană pentru pasărea ceţii, nicidecum un pamflet...