N-a fost să fie pace.

              Cu nemăsuratul lor orgoliu, olandezii au vrut să cucerească centimetru cu centimetru stadionul, la fel cum şi-au cucerit din apa ocenului propriul teritoriu cu migală, rigoare şi perseverenţă. Până la urmă, încet şi sigur au cucerit doar terenul de joc. N-au vrut arbitrii să poată cucerii măcar respectul dacă nu şi inimile românilor. E o oră târzie pentru comentarii, deja caimacul s-a prelevat de mult. Imediat după meci am închis televizorul şi din diverse motive, n-am apucat să citesc până la ora când scriu nici o opinie.

            Sunt sigur că nu greşesc dacă susţin că omul în negru, scoţianul, nu vreau să-i spun numele, n-a avut fluier şi tot meciul a fluierat cu deştele în gură ca un rândaş. Şi în loc să asistăm la un spectacol, parcă eram la o încăierare pe maidan. Norocul a fost că pe teren jucau cu mingea fotbalişti , (mai mulţi la ei), nu mardeiaşi.

            Şi ce frumos pornise! Cu marea imensă de valuri tricolore şi imnul răsunând din 53 de mii de piepturi. Superbul şut în bară a lui Torje a cutremurat inima vulcanului. N-a fost să fie foc de artificii, dar nici n-am fost acoperiţi cu lavă. Nu-i un dezastru! Chiar şi la 4-1 cu contribuţia arbitrului, cred că echipa României rămâne încă pe drumul bun. Cât despre olandezi, reci şi calculaţi şi-au văzut de minge şi ne-au mai dat o lecţie pe gratis.    Să recunoaştem, n-a fost să fie pace dar am avut profesori buni.

Romania - Olanda, la pace?...

              E o seară importantă. Iţele sunt încurcate precum căile Domnului. Spirite malefice şi proteguitoare în aceeaşi măsură se îndreptă spre stadion pe Bulevardul Basarabiei. Se urzeşte în tăcere o mahramă utopică şi nesigură. Nu ne afundăm în istoria scrisă, ea e cu tendinţă (o victorie şi şapte înfrângeri!), dar pe răbojul oral, cel sfânt, unii cercetători moderni au găsit că noi şi olandezii ne-am avea de neamuri în străvechimea marilor geţi. Nu ne afundăm nici în istoria recentă, că e mai tenebroasă.

            Cele două popoare în aceste ultime ceasuri poartă război pe două fronturi. Schenghenul e unul stabil, dar războiul cu mingea e pregătit să izbucnescă şi e instabil. Doamne de n-ar ajunge la baionetă vre-un Van Persie, să spargă mingea.

            Dilema e mai mare ca la Referendum. Dacă pierde Băsescu(România), se compromite lansarea candidaţilor USL pe Marele Stadion. De atâta tristeţe există riscul să se prăbuşească tribunele. Dar dacă se va-ntâmpla să câştige, nu e timp suficient până mâine să-i încarci cu ură pe useliştii ăia fericiţi şi pe deplin răguşiţi, ca să-l dea jos pe Băsescu pe gură.

            A venit şi Merkel şi Barroso şi Reding să-i ţină moralul Preşedintelui pretinzând Congresul PPE.

            Ce oameni cumsecade! Ar merge şi ei pe Stadion, dar nu vor să strice neutralitatea politică.

*

Halal arbitru! E 3-1 la pauză

Liberalism demografic cu Becali. Etapa II-a. Concurs Pa

Măsurile de sporire a natalităţii făceau de o vreme obiectul şedinţelor prelungite la guvern. Premierul şi miniştrii lucrau pe brânci dându-şi obolul să asigure în eprubete viitorul ţării. Operaţiunea trebuia finalizată în sânul partidului. Nici o femeie de la opoziţie nu putea fi beneficiara inseminării artificiale. Se asigura astfel nu doar parternitatea ci şi partinitatea viitorului. Storşi de vlagă guvernanţii, nefăcând faţă, s-au gândit că ciobanul le-ar aduce cu talanţii un strop de viată.

Toate textele din etapa a doua aici

Concurs european de proza arhiscurta. Etapa I-a

Între cele două păuniţe ce-şi poartă maiestos falnicul evantai al cozii, privirea nevolnică a pensionarului aşezat pe bancă; sprijinindu-se de vânt să-şi amintească parfumul. Un soare potolit de octombrie se strecoară sub piele încălzindu-mi umbra gândului după ce razele mângâiaseră parşiv în trecere merele din livadă. În urmă, apa sărată a mării a măcinat ţărmul de unde plecasem. În zarea de dinainte cerul lustruit de valuri pregătea înserarea. Amăgesc întârziind pe punte iarna ce va să vină...

Aici sunt textele

http://calinhera.wordpress.com/2012/10/08/de-ce-ies-oamenii-la-pensie/#more-9388

Mare, octombrie...

Briza  toamnei învârtoşează şi încreţeşte albastrul întins al mării. Soarele strecoară ultimele mângâieri sub piele, în timp ce nisipul biciuie insistent potolind arsura. Vara şi-a retras de pe plajă boxele şi pescăruşii recuceresc teritoriile pierdute dansând cu valurile.

O chemare stranie ne-a urcat din Bucureştiul îmbâcsit, în maşina care n-a încetinit pe autostrada lejeră, preţ de două ore până la Mamaia. Nu mai respirasem aerul sărat niciodată în octombrie. Apa era destul de caldă, dar puţini curajoşi se încumetau să-i spargă platoşa răzvrătită.

Alexandru a luat în stăpânire plaja alergând după pescăruşi. Am încercat să-l provoc arătându-i o meduză  ce abia de-ar fi încăput într-o farfurie, dar gelatina aia rotundă nu i-a trezit interesul. Perechi de îndrăgostiţi sau de pensionari se scurgeau pe lângă noi într-o singură direcţie, spre debarcaderul intrat adânc în mare. Un vaporaş îşi culegea ultimii pasageri. Am mers şi noi într-acolo înnarmaţi cu Nikonul la vânătoare de vânt.