N-a fost să fie pace.

              Cu nemăsuratul lor orgoliu, olandezii au vrut să cucerească centimetru cu centimetru stadionul, la fel cum şi-au cucerit din apa ocenului propriul teritoriu cu migală, rigoare şi perseverenţă. Până la urmă, încet şi sigur au cucerit doar terenul de joc. N-au vrut arbitrii să poată cucerii măcar respectul dacă nu şi inimile românilor. E o oră târzie pentru comentarii, deja caimacul s-a prelevat de mult. Imediat după meci am închis televizorul şi din diverse motive, n-am apucat să citesc până la ora când scriu nici o opinie.

            Sunt sigur că nu greşesc dacă susţin că omul în negru, scoţianul, nu vreau să-i spun numele, n-a avut fluier şi tot meciul a fluierat cu deştele în gură ca un rândaş. Şi în loc să asistăm la un spectacol, parcă eram la o încăierare pe maidan. Norocul a fost că pe teren jucau cu mingea fotbalişti , (mai mulţi la ei), nu mardeiaşi.

            Şi ce frumos pornise! Cu marea imensă de valuri tricolore şi imnul răsunând din 53 de mii de piepturi. Superbul şut în bară a lui Torje a cutremurat inima vulcanului. N-a fost să fie foc de artificii, dar nici n-am fost acoperiţi cu lavă. Nu-i un dezastru! Chiar şi la 4-1 cu contribuţia arbitrului, cred că echipa României rămâne încă pe drumul bun. Cât despre olandezi, reci şi calculaţi şi-au văzut de minge şi ne-au mai dat o lecţie pe gratis.    Să recunoaştem, n-a fost să fie pace dar am avut profesori buni.