Poezia a intrat în Academie

               

             Dacă se întâmplă într-o încăpere să stai alături de un om pe care îl admiri, să respiri acelaşi aer cu el, să-i asculţi vorbele ce ţi le doreşti şi ţi se pare că sunt unice, încărcate de spirit, rostite tensionat într-o tonalitate mai înaltă, tu însuţi pare să fi căpătat o putere de receptare mai mare şi trăişti o altfel de înţelegere a lucrurilor. Dincolo de tine şi de spaţiul ce te înconjoară, sufletul tău se deschide ca o catedrală şi tăcerea e întreruptă doar de considerţia vreunui neavenit care calcă pe aer ca pe ţărână băgându-se în seamă cu o întrebare ce nu s-a pus.

            Nu am avut în viaţă multe privilegii de acest fel. Nichita, Marin Preda, Blandiana, poate Tomozei. Nu mă întrebaţi de ce pe unii i-am cocoţat acolo poate nepotrivit. E piedestalul meu trăit de mine, admiraţiile sunt felurite, nu aş ştii să răspund. Nu am criteriile,  Slavă Domnului, vreunei academii! 
            Aveau comun personalităţile respective, doar strălucirea blândeţii din spatele privirii când vorbeau cu tine. Chiar şi Preda, când te străfulgera pătrunzător din spatele ceţii lentilelor lui groase!

            Dar nu despre cei enumeraţi mai sus vreau să vorbesc, ci despre Doamna Academician Ileana Mălăncioiu. De câteva zile Academia Română s-a înnobilat cu această Doamnă. Într-un colţ al Academiei, printre membrii activi, s-a găsit în sfârşit un scaun şi pentru poetă. 
           Am privilegiul să vă ofer o fotografie (eu stau undeva mai retras cum mi-e firea), într-un cadru iluminat de blăndeţea privirii Ilenei Mălăncioiu, alături de prietenul Sibiceanu care dă indicaţii posterităţii ca un maestru de ceremonii.

Valvis e pe mână cu Premierul

                 Am stat să număr. De 17 ori a ieşit premierul azi la televizor, rostogolinduşi pe sticlă, efervescent, vorbele şi ascultându-le încântat sunetul, cu plăcerea cu care ai asculta cum curge într-o cupă de cristal licoarea unei sticle de şampanie.

            Constat, ca simplu cetăţean cu doape de ceară-n urechi şi uşor miop, că eu nu percep acolo, strop de şampanie. Licoarea aia, dacă deşurubezi capacul PET-ului de doi litrii jumate, uşor spre stânga, în sensul invers acelor de ceasornic, e doar apă carbogazoasă cu bule şi chiar dacă scrie pe etichetă Biborţeni, garantez că e înbuteliată lângă Bucureşti în comuna Pantelimon.

            Iar a ieşit Pontonel pe sticlă. Ascult atent. Ce zice premierul ?... Că ar trebui să vorbim mai puţin şi să facem mai mult!... Doamne ajută-l!

Alertă Google. Zbor rănit.

          Nota: Nu mai pot posta in Google+. Profil suspendat

Accesul la Google+ este suspendat

Nu mai poţi utiliza Google+, deoarece ai încălcat în repetate rânduri politica privind conţinutul postat de utilizatori şi comportamentul acestora.

Mi se pare nedrept!

           Nu credeam să ajung să fiu în pielea Preşedintelui. Ca şi cum asta se învaţă murind. Uite că în ciuda convingerilor, glosa mea pe blog se pare că a huruit prea tare, a spart zidul sonic şi probabil că a deranjat niscaiva zei cu timpanele mai sensibile din majoritatea uselină. Am trăit s-o văd şi pe-asta. Ditamai Google să se pună la mintea alde vreunui Antonel sau Pontonel şi să suspende zborul Păsării ceţii pe Google+, să-mi închidă şi alte culoare de zbor. Biata mea pasăre rănită, de la o vreme se târăşte pe sol, trasă pe o linie moartă într-un garaj părăsit, fără cititori şi suporteri care s-o încurajeze şi să-i dea speranţe.

          Înţeleg că mi s-au mai oferit două luni de agonie, timp în care îmi pot recupera notiţele şi fotografiile din jurnalul de bord. Mă uit la biata Pasăre a ceţii, în floarea vieţii conectată la aparate, cu masca de oxigen pe figură şi numărând câte zile mai are de trăit. Îmi fac introspecţia la căpătâiul ei, încercând să mă dumiresc unde am greşit? Când anume am încălcat Constituţia şi Politicile Google?

          Pornografie pe blogul meu? Slavă Domnului nu e! Discriminare rasială? Nici atât! Despre plagiat nu poate fi vorba, iar limbajul nu miroase urât. N-am semănat ură împrejur. Chiar de-am scăpat câteodată un cuvânt mai tare, am taxat minciuna şi proasta ambiţie. E drept, pasărea din cauza ceţii, suferind de presbiţie a mai pierdut din vedere vre-o literă sau vre-un semn de-ntrebare. Să vă spun un secret chit că nu-mi face plăcere dintotdeaun o spun cu amărăciune, ea a avut slăbiciune la virgule. Fară să ţină cont de consecinţe ori le înghiţea, ori le risipea ca pe seminţe.

          Totuşi, suspendarea asta mi se pare nedreaptă şi uşor bizară. Preşedintele măcar a avut dreptul la referéndum şi a rămas pe funcţie. Iacătă că-şi face acum şi mişcare populară!... La mine, de ce s-a făcut disjuncţie? De ce mi s-a luat dintr-o dată tot?

          Dacă ei nu mă vor eu vă vreau! Daţi-mi un vot !

          Încercaţi pe Google+! Dacă nu, bifaţi o apreciere, sau lăsaţi un comentariu. Cât se mai poate. Încercaţi-le pe toate!

Piţurcă, Dodel şi Tăbliţele de la Tărtăria.

            

              A fost rezolvat în sfârşit misterul Tăbliţelor de la Tărtăria. Se pare că cele trei artefacte descoperite la Gura Luncii, sunt însemnările făcute de vizionarul Piţurcă în 1961, la vârsta de cinci ani împliniţi, cu privire la strategia tehnico-tactică pe care avea s-o aplice peste timp ca antrenor în meciul cu Olanda. Singurul lucru rămas nelămurit pe terenul Știinţei este, cum ajunsese copilul din comuna Orodel (Dolj), pe dealurile dintre Orăştie şi Alba Iulia. Cum s-a extras el din mrejele jocului de barbut, îl practica încă din fragedă pruncie, ca să-i poată explica arheologului – ce manevrase până atunci coada lopeţii în şantierul arheologic şi se odihnea la umbră, fără să dea măcar de un ciob de oală – schema subtilităţilor ce avea să le aplice în meciul de peste ani cu batavii. Norocul lui că trecând pe lângă o cărămidărie şterpelise în traistă trei cocoloaşe de humă. Pe vremea aia nu se inventase plastilina şi nici tableta.

           Foto: tubeclip.wordpress.com
           S-au pastrat trei tăbliţe din huma aia. Cea discoidală de fapt e o minge de fotbal pe care se poate observa clar dispunerea în teren a echipei naţionale de fotbal. Semnele arată clar într-o scriere pictografică, disponibilitatea lui Dodel de a fi pretutindeni. Urmăriţi repetitivitatea iniţialei D a Dodelului.

          Ce-a de-a doua tăbliţă îl reprezintă tot pe Dodel. El e capra aia care ară terenul de joc.

                Foto: descopera.ro

          Pe cea de-a treia tăbliţă copilul Piţurcă şi-a scris demisia, în caz de s-ar întâmpla cumva, Doamne fereşte, din cauza schimbării climatice şi alinierii astrelor să piardă pariul.

                Foto: descopera.ro

          Destinul, sau mâna divină, a făcut atunci să se oprească acolo un autobuz plin cu excursionişti olandoi. Nu ştiu dacă printre ei nu se afla şi Louis Van Gaal, antrenorul batavilor. Cu prezenţă de spirit şi simţind pericolul, viitorul mare antrenor şi-a strâns documentaţia, şi-a pus-o în traistă, şi nu s-a oprit din alergare până la cărămidărie, unde într-un cuptor în care ardea focul, a aruncat printre cărămizi şi tăbliţele. Mai poftim de poţi stabilii prin metoda cu carbon radioactiv, din cauza acelui tratament termic, vechimea obiectelor!...

          După îndelungi dezbateri, cercetători de pe întreg mapamodul au prezumat vârta asociată tăbliţelor ca fiind, undeva la 5500ÎEN. În acest fel s-a dovedit că scrierea aceea de pe tăbliţe poate fi asimilată, ca prima scriere de pe pământ, înnaintea celei sumeriene.

          E de înţeles de ce Piţurcă nu-şi va pune în practică demisia după pierderea pariului, 0-4 aseară  pe Amsterdam Arena. Ar trebui să deconspire ce scrie în a treia tăbliţă.  

          Nu poţi, nu-i aşa, arunca în aer interesul ştiinţific şi nici pe cel naţional!

Ursul la malul mării

            Dan Tapalagă este unul dintre puţinii analişti care îmi inspiră încredere. Cu mintea lui înceată de ardelean merge pe firul apei, uşor legănat, împotriva curentului de obicei până la izvor, cu piciorul gol să simtă sub talpă greutatea trupului său de urs. Drumul e periculos şi te poţi rănii de pietrele ascuţite, iar în locurile cu apă învolburată ţi se poate înmuia glezna. Dar încăpăţânarea sa totdeauna îl duce la obârşia apelor.

          Am folosit în ultima carte, încă netipărită, Jurnalul Apocalipsei, ca motou disipat în toate capitolele un text de-al lui, care a reuşit să-mi adune într-un fel şi să-mi pună în valoare gândurile. În mare parte ne potrivim în opinii, doar că eu sunt mai sentimental.

          Aseară însă, publicat pe Hot News, am citit un articol semnat de el în care umbra unei femei se răsturnase în soarele ce cobora spre asfinţit.

Nedumerit, am încercat să-mi explic. Misoginismul să fie? Nevoia de schimbare? Făţuirea aurei de imparţialitate? Sătul şi scârbit, i se pusese rana din spate pe sare. Ursul părea un păstrăv atins de o împrejurare climatică, silit să înnoate la vale. Treaba cu păstrăvul m-a luminat în sfârşit.

          Aşadar Tapalagă, atins de codul portocaliu de viscol a luat-o pe firul apei în jos către plaja. Altă perspectivă. Dacă pui un Sisif să coboare îi plângi de milă. I se par picioarele prea lungi, aerul îi ţiuie în ureche, inima în degringoladă pare că s-a înbolnăvit de streche.

          Sincer, eu cred că Tăpalagă s-a îndrăgostit de chipul Elenei Udrea şi a visat-o vara la malul mării când îşi scutură ea de pe pielea arsă de soare nisipul si umbra sării.

          E obligatoriu să-l citiţi şi peTapalagă.