6. Fragment Gușterele. Cap Miţa

       Nu a fost grea viaţa în capitală. Cea mai importantă răspunderea o avea când lustruia cizmele generalului. Tare mulţumit era el când îşi căuta dimineaţa în bombeuri mustaţa. Pleca liniştit la minister. Era la locul ei şi nici nu albise. Asta, nu? Datorită Miţei!

           Copiii au crescut repede, mergeau singuri la şcoală. Miţa făcea cumpărături pentru casă în cartier. Cumpăra mai mult de la „Prăvălia lui Nae”. Găsea acolo de toate. Vindea un flăcău chipeş înalt de două ori cât „dânsa”. Ulterior a aflat că era de fapt proprietarul prăvăliei. Nu i-a displăcut nici „dânsului” fata care-şi făcea drum la prăvălie pentru orice fleac, aproape în fiecare zi. (Nu i-am auzit niciodată pe cei doi în copilăria mea şi mai târziu, tutuindu-se. „Dânsul”, „dânsa”, „dumnealui”, „dumneaei”, aşa vorbeau unul despre celălalt.)

           – Ia spune dumneata Miţo, nu ţi-ar place să vinzi în prăvălie? I-ar fi plăcut, nimic de zis, dar era prea mică de înălţime şi abia de s-ar fi zărit de după tejghea.

            – Ia să vedem. Olteanul vânjos, a luat-o în braţe şi a trecut-o dincolo. Cam avea dreptate „dânsa”, a trebuit să recunoască. În ziua următoare, când a trimis-o generăleasa să cumpere cinci kile de crap proaspăt, adus de la Brăila, a încercat din nou. Toată noaptea olteanul meşterise un grătar de lemn în jurul tejghelei. A ridicat-o în braţe peste tejghea şi a trecut-o cu grjă dincolo. N-o mai privea de sus. Se înălţase. Cu grătarul era deja la nivelul lui. A profitat, nu mai era nimeni în prăvălie şi a sărutat-o.

            În sâmbăta din săptămâna următoare Nae a mers la general să o ceară de soţie. Generalul l-a măsurat, cam înalt. Nu l-a întrebat decât unde a făcut armata. Olteanul i-a răspuns scurt:

            – La cavalerie, să trăiţi domnule general!

            Se pare că răspunsul a fost bun şi l-a chemat la Bucureşti pe Mitică, era de grabă, începuse războiul.

            – Dom’ Mitică, dânsul şi dânsa s-au căsătorit.

5. Fragment Gușterele. Cap Veroana

            Ajunşi în tufişurile din zăvoi, în sfârşit li se dezlegară mâinile. S-au luat în braţe şi s-au sărutat îndelung. Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă dar nu acela era locul nimerit. Prea aproape de drum, putea oricine să treacă întâmplător. Şi nici în sus către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulţi, apa era adâncă şi te puteai îneca dacă nu ştiai bine să înoţi.

           – Petre, tu ştii să înoţi?

           – N-am avut unde să-nvăţ. Noi la Drăganu n-avem râu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine! Îi revenise graiul.

         – Bine, atunci am să te înec! Trecură râul pe celălalt mal printr-un vad pe care-l ştia ea. În locul acela întins apa nu era mai sus de genunchi. Ştia râul ca-n palmă, căci umblase cu vacile în păştere prin zăvoi cu frate-su Toma, taică-meu, pe firul apei, până ajungeau la covergă lui tata-mare. A ales să-l ducă la apa Vâlsanei pe Petre. Argeşul era prea mare şi periculos. Parcă totuşi n-ar fi vrut să-l înece. Dar n-o interesează, e treaba lui, va trebui să înveţe să înoate. Toma, botezase în jocurile lor Vâlsanul, susţinând că trupul acelei ape unduios şi cald nu putea fi al unui bărbat.

          – Data viitoare nu mai vin cu tine dacă nu ai învăţat să înoţi. Apa Vâlsanei fierbinte, liniştită, părea că nu se grăbeşte să se verse într-un Argeş impetuos. Trupurile li se împletiră până la urmă, ca cele ale unei perechi de îndrăgostiţi în care Argeşul ca un vijoi sălbatec, dominator, o înlănţuia până când, contopiţi, ceva mai la vale, se linişteau într-o curgere lină.

         Şi-au dezbrăcat hainele după un tufiş, ea rămânând într-o cămăşuţă scurtă. L-a luat de mână şi au alergat împotriva cursului, stropindu-se, către o buturugă unde firul se strâmta şi se inchidea la culoare părănd că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i până peste pieptul care-i sălta sub cămaşa subţire.

          – Hai să te învăţ să înoţi! L-a ţinut de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic, se sprijinea de picoarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă mână trăgea sub el apa, cum îl învăţase. Ea şi-ar fi desprins din strânsură piciorul, dar era aşa de bine încât îl apropie şi pe celălalt străngându-i uşor mâna ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele, dar greutatea era prea mare şi trupul se ducea ca bolovanul la fund, până ce apa îl acoperea cu totul. Ea se prăpădea de râs.

         – Să mai facem o încercare. Poate îţi vine mai uşor pluta pe spate. Te ţin de mijloc. Ascultător se lăsă pe spate, însă cu grijă, să nu-i iasă catargul cumva deasupra. Într-o mişcare necontrolată Veronica lunecă peste el. El o strânse în braţe şi căzură amândoi sub apă. Au stat îmbrăţişaţi preţ de câteva clipe şi îşi dădură drumul zbătându-se să iasă fiecare la suprafaţă independent. Apoi el o luă în braţele lui puternice, o sărută pe gura ce aşteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu al unui înotător campion pe nisipul firbinte din spatele tufişului.

        Cămaşa i se lipise de corp, trebuia scoasă. Şi celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec, condus de ea, trupurile contopite s-au potolit  într-o curgere fără sfârşit.

4. Fragment Gușterele. Cap Veroana

(continuare)

            Când Gică a sărit gardul, ne-am oprit din chiot. Ştia poveşti cu strigoi, ne mai spusese. Elev la o şcoala profesională în Curtea de Argeş, tot să fi avut patru cinci ani mai mult decât noi. Ne-am strâns în jurul lui. Gică ne-a măsurat lung, după care ne-a propus un joc.

            – Azi lăsăm strigoii, ne jucăm în familie. Ne pregătim pentru viaţă. Suna pompos. Maria, tu mai eşti fată mare? Maria a dat din umeri nelămurit. N-ar fi vrut să creadă el că nu era pregătită.

            Ne-am luat în primire rolurile. Limpede pentru toţi ca lumina zilei cine va să fie mama. Pentru tată, bănuiam că vom trage la sorţi.

            – Ca să fim egali închidem ochii şi presupunem că e noapte. Şi cum în familie noaptea nu ascundem nimic, toată lumea să rămână în chiloţi. N-a stat nimeni să analizeze logica. Nu s-a opus nimeni, aşa era jocul. Nici măcar Maria. Aştepta curioasă şi ea să-şi vadă norocul. Pierise reţinerea de dimineaţă. Şi-a aruncat rochia intr-un tufiş speriind un guştere. Burtilă, frate-su, a sărit în picioare să-l prindă. Gică îşi însuşise deja rolul tatălui.

            M-a pus să sting lumina şi printre gene am zărit cum mâinile lui, păreau că lipesc cu întuneric trupul plăpând ce da să îmbobocească mai devreme, al fetiţei de zece ani. Şi-a adus aminte de mine şi m-a îndemnat să mă apropii cu ochii închişi şi să pipăi şi eu întunericul acela cald pe care-l întinsese pe pielea ei. Când am atins din întâmplare zvâcnitura sfârcului, m-am curentat şi ridicând pleoapele am aprins lumina. Maria se uita la mine cu nişte ochi strălucitori. Gică m-a dat la o parte pierzându-şi cumpătul şi s-a aruncat asupra fetei să-i smulgă chiloţii. Corpul Mariei pe spate în iarbă, cuprins de spasm, parcă era traversat de o undă de şoc. Gică se lupta să stăpânească situaţia.

            Se auzii un urlet victorios şi frate-su apăru de după tufiş cu guşterele în mână, ţinut de cap. Ii văzu pe cei doi. Rămas ţintuit o clipă, fără să ezite, dădu drumul guşterelui pe spatele lui Gică. Simţind ghearele reci ale guşterelui, acesta sării speriat eliberând-o pe Maria. Maria se liniştii, nu mă slăbise din ochi cerşind ajutorul şi tocmai atunci din curte glasul Veroanei ne striga la masă.

            Ne-am îmbrăcat repede, scuturând de pe noi întunericul. Gică a rămas să strivească între două pietre capul guşterului.

3. Fragment Gușterele. Cap Veroana

           – Veronico, n-auzi fă ce zise Toma? Cristoşii mă-tii, ia copiii şi du-te dincolo că n-aud nimic! Auzea tot. Nu-i scăpa un cuvânt, avea difuzorul pus în perete într-un cui doar să întindă mâna cu capul aşezat pe pernă, să impingă către dreapta butonul de la aparat. De ce-şi făcuse copiii? Opt, nu puţini. Ar fi avut mai mulţi dar doi n-au trăit. Şi-a dat ziarul la o parte ca să întindă mâna Veronica, pe lângă el. Nu se descălţase. Pănă nu venea seara rămânea pregătit, pescuind momentul gata să plece pe undeva...

            – Dar e dat la maximum, tăticule.

            – Da ce, frati-tu n-a apucat azi să mănânce, prea n-are vlagă în voce. Şi, trebuia să vin eu din luncă să-ti spun că sticla aia de lampă e neagră de fum? Încă n-au inventat comuniştii ăştia sticla care să se şteargă singură. Nu ştiu ce dracu faci toată ziua. Lampa nu era aprinsă, nu se simţea nevoia ei deocamdată.

............................................................................................................

            Dealul se lăsa prăvălit peste case şi anii rupseseră porţiuni întregi din costişa pornită la vale odată cu pomii dezrădăcinaţi. Lângă lăstărişul din stânga rămas agăţat pe vechiul loc, se formase o râpă adâncă de zece-cinsprezece metrii, ca o rană galben-maronie dintr-un pământ nisipos unde noi, copii, ne dădeam drumul pe tobogan cu picioarele înainte, însoţind lunecarea cu chiuituri ce întreţineau parcă viteza de deplasare. La bază, un tăpşan cu iarba moale drept ca fundul unei căldări, ne ascundea privirilor aruncate din drum, sau din curtea unde trebăluia tanti Veroana. Cât timp auzea ţipetele totul era sub control, dar de ceva vreme o tăcere uşor suspectă avertiza că miezul zilei îi doborâse pe împieliţaţi şi undeva în umbră puneau la cale desigur cine ştie ce drăcie.

Călăreţi

Sunt steaguri pe fundalul imaginii.

Patru călăreţi veniţi din nord
îşi scutură colbul
Coborâţi din şa, clatină
umbra unui copac
întinsă ca o apă stǎtutǎ în colţul paginii.

De atâta mers
le-au încolţit unghiile,
scormonesc locul în iarba moale.
Sub cazma va ţâșni izvor limpede.
Şi zăresc în oglindǎ cele patru zâne
dansând în aburi

Au feţele acoperite cu plasă,
pe umeri aripi de fluture.
Corpurile lor se scriu ca nişte litere albe,
îşi fac vânt şi se lasă despletite,
dansând în fântână
de parcă ar fii ierburi vii.

Ritmul devine mecanic.
Trompeta cade ca o secure
sprijinită de aer.
Se izbeşte de copacul
care rămâne drept,
cu noaptea prăvălită peste ei

Volum în pregătire