11. Fragment Gușterele. Cap Gogu

            „– Unchi-tu Gogu a fost om umblat mamã. Era prim grefier la Curtea de Casaţie. A făcut şcoala, parte din ea la Curtea de Argeş. Fugit la Bucureşti, stătea într-o cameră cu Constantin Drăgan, ăla care a ajuns mai târziu mare. Foarte mare. (Nu-mi era clar care, cel ajuns în Comitetul Central, sau marele afacerist, istoricul? O intreb altădată)

            „–Tăticu se împãcase cu gândul. Gogu îi semãna leit, n-aveai cum să-i impui ceva. Nu-l mai puteai întoarce de pe drumul lui. Acceptase situaţia simţindu-l cã ştie ce face. Practic, financiar, i-a susţinut o vreme pe amândoi. Şi pe el şi pe Costică. Îi îmbrăca, îi încălţa. Erau mai apropiaţi ca fraţii, ăştia doi. Încã unul în plus, ce mai conta. A stat şi tãticu o vreme în Bucureşti. Nu mă întrebaţi ce învârtea pe-acolo. Nu mai erau ţânci. Cum sã-i struneşti? Cum sã-i supraveghezi? Gata-gata să dea nas în nas cu ei o dată, la Crucea de piatrã.  

            „–Rostul lui Gogu în amănunt n-am de unde să-l ştiu. Eu am stat la el după ce s-a mutat la Piteşti. Terminase de mult cu învăţătura, avea servici. În timpurile alea tulburi, la aspiraţiile lui, la cheltuielile lui... Să fi făcut politică legionară, greu de zis. Apoi a venit războiul.

            „– Nu cred sincer, văd că insişti, ca în mintea lui unchi-tu Gogu, pe lângă aventurile galante, să aibă loc şi alte însufleţiri. Ştiu unde baţi. Dacă te duci la CNSAS, la arhivă poate găseşti ceva...

            „–Poate că Nicu, sau prietenul lui Costică, avea şi el înclinaţii legionare (m-am dumirit, e vorba despre istoric!) or fi încercat să-l convingă, dar dacă nu s-a convins singur, sunt sigură că nu l-au tras. El ştia să trăiască şi să aprecieze frumuseţea şi viţelul gras. Iar Micul Paris, Slavă Domnului, oferea destul...

            „–Viaţa  i-a despărţit. A început războiul. Şapte ani a stat pe front. A avut servici bun şi pe front. Băiat deştept, şef tehnic la aviaţie. Avea un cap, fi-i-ar capu-al dracului, dar a fost un curvar.

            – Unchiu Gogu curvar?...

            „– Dac-aţi ştii voi! Nu i-a ajuns Bucureştiul, a plecat cu Sandu Leră, un prieten, fost prefect în Transnistria la Ovidiopol, undeva pe lângă Odesa. Atunci aveau bani, cu toate rusoaicele după ei. De acolo a adus „ociciornaia oci craci avea...” de ne spărgea urechile când lua un pahar în plus şi începea să ne povestească. Şi tot de acolo i-a cumpărat şi servieta aia de piele lui tăticu. Avea har la poveşti. Ţineţi minte că îl apucase şi la nunta lui de pomină.

            „– Mamă, Dănuţ, tu nu ştii, a avut o nevastă extraordinar de frumoasă. Lenuţa noastră şi cu Tanţi. Amândouã. Noi ăstelalte am fost mai urâte, dar am avut sufletul şi dacă gândeşti aşa că eşti om cu carte, nu vezi frumuseţea, dar vezi sufletul care te face mai frumos decât tot ce e pe lumea asta.

            „– Nenea Gogu ştie c-a trăit şi a iubit. Eu le-am cunoscut pe toate, mă rog, la Piteşti, cele mai multe că eram confidenta lui. Odată l-am văzut cu Puşa, nevasta unuia, era săracu în puşcărie, avocatul Ion Gheorghe. Frumoasă femeie şi asta! S-au dus la ea mai mulţi, ca să joace poker ziceau. Ce crezi că făceau acolo? M-am cocoţat pe geam sã vãd. Or fi jucat şi poker ce să zic, dar ea era în pielea goală şi ei trei îi turnau în cap şampania şi sorbeau cu buzele licoarea de pe corpul ei. Când am văzut-o, să mor! Am bătut în geam.

            – Hai, nene Gogu vin-o acasă!...

„– I-am spus eu ceva lu Tanţi? Niciodată. Cred că în felul ei mă ura. Numai pe Gogu l-a iubit. Nu şi-a iubit nici copilul. Ea l-a omorât, n-a vrut să-i dea piept ca să nu-şi deformeze bustul. Nişte chestii!... După ce a luat în Piteşti Trustul de Construcţii ca şef la aprovizionare, mergea să contracteze materiale în ţară sau în Ungaria. În tot locul unde ajungea, avea câte o iubită. Tanţei îi aducea la întoarcere ce era mai bun. 

.........

10. Fragment Gușterele. Cap Cutia cu chibrituri

Vara se terminase. În curte la Cornel străjuia o căpiţă mare de fân cât căciula lui Dumnezeu. Aveam în mână cutia cu chibrituri pe care mi-o lăsase în păstrare să nu-i sune în buzunar şi să-l audă tanti Leana care începuse să-l bănuie. Ţinea in casă câteva ţigări ascunse. Drăcoaica de Maria îl spurcase şi la tutun, iar acum îl aştepta peste gârlă cu caprele. Semnalul sonor, un ţiuit înalt şi drept, cu un singur ocol scurt ce se dorea ca un tril de pasăre mai ciudat, venise deja dinspre pădure. Cornel zăbovise mai mult înăuntru. Se pare că nu reuşise să găsească momentul prielnic să-şi strecoare ţigările.

Am aprins un chibrit în mijlocul căpiţei, după ce smulsesem o pală de fân, făcând o gaură destul de mare. Căpiţa era mai înaltă de cinci şase ori cât mine. Îmi încălzeam mâinile, flăcărui albastre, vioaie, se căţărau jucăuş. Pala de fân de la picioarele mele era gata pregătită să înăbuşe focul. L-am mai lăsat o clipă, flăcările se căţărau ca nişte şerpi luminoşi. Când am pus fânul deasupra focului, stăpân pe mine, a pornit vâlvătatia. Cornel a văzut şi a ţipat de pe sală. Treceau pe drum nişte oameni, au sărit să ajute. De peste drum, băieţii lui Menghel au adus furci. Tanti Leana a leşinat în scară. O ţigancă, nu ştiu de unde apăruse, mai veneau pe uliţă să vândă linguri de lemn, o uda cu apă.

Realizând în sfârşit dezastrul, după minute de buimăceală, am sărit peste fânul negru împrăştiat prin curte ce fumega încă. Ieşind în drum nu m-am oprit din alergătură decât pe vale. Cornel s-a ţinut o vreme după mine, dar nu m-a ajuns. Tata nu dărâmase camerele de sub pătul. Cu inima ce se zbătea să iasă din piept, am încuiat uşa.

Focul se putea întinde din casă în casă şi putea cuprinde satul întreg. Aşteptam ţipetele care să anunţe prăpădul. Norocul a fost că vântul s-a uitat adormit peste Priba, poate sub picioarele Mariei. Mă ghemuisem sub masă. Nu mă mişcasem de acolo când au ajuns împreună spre seară mama şi tata. Mama ţipa prin fereastră ca să-i deschid c-o să-mi rupă urechile. Eu le înfundasem şi le ţineam strâns în mâini.

– Lasă-l tu, cu mine are să vorbească, nu vezi cât de speriat e? Vocea tatei liniştită mi-a cerut să-i deschid, promiţându-mi că nimeni nu mă va atinge. Doar şi el, parcă în oglindă, când era ca mine, gata-gata să aprindă casa lui tata-mare. Se pare că asta vine din neam.

Stâlpul netaxat. pamflet

            M-am uitat ca tot omul la premier. Dupǎ ce a prezentat bugetul, a ieșit mulţumit pe hol între ziariști, cu un zâmbet lǎbǎrţat, multiplicat pentru fiecare în parte. Rǎspunzând  întrebǎrilor ce-l înconjuraserǎ din toate pǎrţile, agil îmblânzitor de minciuni, semǎna tot mai mult cu un balaur cu șapte capete.

            O reporterǎ de la B1, curajoasǎ, nemaiputând admite cǎ acciza pe benzinǎ e o binefacere în preţ, a ridicat paloșul și a lovit în plin, mortal. Dar un alt cap al premierului, rânjind, s-a arǎtat triumfal pe un val de venin venind din infernul de la guvern:

            – Drǎguţǎ,/ eu sunt etern!/ N-ai matale paloș în poșetuţǎ/ câtǎ strategie/ și taxe de viitor/ am eu în minte/ pentru popor,/ sǎ fie mai/ relaxat./ Ia-l pe președinte/ și du-te cu el/ pe tractor/ la arat./ Stai!/ Poate n-a aflat/ secretul/ cǎ dacǎ nu semneazǎ/ memorandumul și bugetul,/ am vorbit cu Olguţa/ la Craiova/ și cu Șova,/–  e copilul belelei./ Stǎlpul ǎla rebel/ din mijlocul șoselei,/ singurul netaxat,/ l-am pǎstrat pentru el/ nu l-am suspendat.

9. Fragment Gușterele. Cap Nilă

 ...........................................................

            Târziu, pe la optzeci de ani, Nilă şi-a pierdut din facultăţi, dar era cuminte. Nu trebuia să laşi poarta descuiată. Scăpat în drum, picioarele îl duceau singure pe Priba către casa bătrânească dărâmată demult.

            – Săru’mâna unchiule!

          – Tu eşti Tomo? Bată-te să te bată, n-ai mai trecut pe la cărciumă. Şi nici tăticu’. Mă duc să văd ce e cu el, sau o fi în luncă? La Dumitra nu e că am bătut în poartă şi n-a răspuns nimeni.

          Avea dreptate, casa Dumitrei era părăsită de ani buni. Tata-mare Tobârlan, ca şi taică-meu Toma (tata era Toma, nu eu), se mutaseră definitiv în luncă la cimitir. Şi în cârciuma lui care nu mai exista de mult, intrau doar în gând neamurile. Comuniştii i-o luaseră punând pe roate afacerea statului, MAT-ul.

            Păcatele vechi nu se uită uşor. S-au gândit ei că trebuiau păstrate. Ba se pare, cu cât sărăcea lumea după ce venise colectivul, erau cultivate intensiv. Satul bea şi mai mult şi mai prost. Se stricaseră şi femeile. N-ai fi văzut picior de femeie la Nilă în curte. Acu e adevărat că şi Aurica s-ar fi uitat strâmb.

            Comuniştii construiseră la şosea, lăngă gară, o clădire nouă de cărămidă. Jumătate din ea au făcut-o Magazin general. Acolo intra de obicei lume puţină, cam o dată la săptămână fiecare, după gaz, zahăr, ulei şi marmeladă. Cealaltă jumătate de clădire, MAT-ul, era mereu plină. Se intra zilnic la MAT. Venea ţaţa Maria Smioarţii, Dumnezeu s-o ierte, de pe Valea Pribii şi-l întreba pe Moldoveanu ăl de vindea la tejghea. Era chiar moldovean şi ca neam şi ca nume:

            – Moldovene, omul meu trecu?

            – A fost, ţaţă Mario. A plecat de cinci minute.

            – Ia spune el ce bău?

            – Păi o litră de ţuică...

           – Atunci dă-mi şi mie o jumate, hai iute să-l prind din urmă! Nu pleca până nu golea sticla toată Smioarţa şi-o punea goală în straiţă. De ce s-o lase pe masă că era plătită.

          – Tomo, să treci într-o zi pe la mine că am adus un butoi cu vin roşu de la Sâmbureşti. Unchiul Nilă îşi continua drumul pe vale. Eu cu o sacoşă încărcată de ţaţa cu de toate, mergeam către gară. Se terminase vacanţa. La fântână în dreptul lui Cioc, cu un băţ în mână, cocoşată de tot, dar vioaie, tanti Aurica se grăbea să-l prindă din urmă pe Nilă. Când ridică spre mine capul stricând unghiul perfect de nouăzeci de grade şi transformându-şi corpul într-o linie în zig zag, mă bombardă cu un potop de vorbe:

         – Ptiu, Nelule ce mare te făcuşi! Pe unchit’u Ionel l-ai văz’t?... Ce ţi-a dat acolo Miţa? Pe la mine de ce nu treci niciodată, că om avea şi noi să-ţi umplem sacoşa cu ceva. Maică-ta Aurica e bine? Ce face s-a măritat? Ea de ce nu mai vine să-i aprindă o lumânare lui Toma la biserică?

            N-am apucat să-i răspund.

            – Mă grăbesc să nu-l încaiere pe ăsta bătrânu’ vre-un câine. L-ai văzut că e dus! Şi făcu un semn învârtind mâna cum ai răsuci un bec deasupra capului. Să vi o dată şi pe la noi.

            Unghiul drept se refăcu în mişcare, pendulând alături băţul înalt ţinut de mijloc. Ajuns în dreptul lui Petrică Iliescu, singura gospodărie înstărită de pe Priba, continuam să mă minunez, cât se micşoraseră casele faţă de cum le ştiam eu copil.

8. Fragment Gușterele. Cap Gica

„– He-hei, sunt multe maică! O să scriu eu şi cartea noastră cu toată viţa în ea.

Complotasem cu frate-meu  pe care şcoala îl făcuse istoric, dar pe care eu îl simţeam cu vână de prozator, s-o prindem în zi de poveste odată pe tanti-mea Gica, „comunista”, cea care în tinereţea ei ratase (nu ştiu dacă e cuvântul potrivit) măritişul cu Ceauşescu. Şi iată că venise momentul.

Nu l-a plăcut pe ucenicul cizmar. Ea terminase croitoria de lux în Piteşti. S-au întâlnit de câteva ori, au mers la film era timid, a ţinut-o de mână dar n-a sărutat-o lipiţi în întuneric. Gica i-a povestit lui Tanţi, nevasta lui „nenea Gogu”, pe care frate-su ăl mare a dus-o ca mireasă la biserică târziu, abia la 60 de ani. A scutit o cheltuială unind ceremonia religioasă cu nunta de argint. Gica locuia în casa lor. Era ceva diferenţă de ani între ei. De fapt „nenea Gogu” a ţinut-o la şcoală.

(Despre căsătoria religioasă a lui Tanţi cu unchiu Gogu, altădată. O poveste homerică! Nu credeam, să-mi fi garantat cineva că nu vom ajunge în duminica aia la miliţie. Pe ginere, administrator la pensie în CEAIR, blocul 7, fost sef în construcţii mai nainte, şi mai înainte, prim grefier la Curtea de Casaţie în Bucureşti, cu casă mare şi bazin cu peşti la curte pe Livezilor, în buricul târgului, îl cunoştea tot oraşul. Oraşul mic, toţi aşteptau evenimentul.

Şi-a pus cortul de nuntă în faţa blocului şi întorşi de la biserică, n-am plecat de la distracţie pănă după miezul nopţii. Neamul mare. Nepoţii crescuseră. Şi copiii lor. Nunta, cu dar. Ginerele şi-a luat avânt, s-a urcat pe masă şi în entuziasmul general a intonat cu glas tunător. Cântase în corul bisericii la Curtea de Argeş, înainte să fugă de la Şcoala normală, sărind peste gard noaptea la internatul de maici unde a „zăbovit”cu novicele, ascuns de năpăstuitele alea, câteva zile. Cânta fericit şi eliberat de complexe:

– Oci ciorneia, o ci craci avea!... Iar noi nepoţii îi făcem de zor urări de casă nouă şi viitor fericit: „Şi la anul şi golanul!” Bietul de el! Singurul copil îi murise de mic. De atunci a rămas Tanţi mai neajutorată.)

„– Cum spuneam, m-am sfătuit cu Tanţi:

– Lasă golanul ăla că nu e de nasul tău! Am vorbit ieri cu Constantineasca (nevasta cizmarului în atelierul căruia lucra ca ucenic Ceauşescu). Nici pomeneală, nu vorbise. Ea n-a ieşit niciodată singură din casă. Gogu îi făcea toate cumpărăturile şi o învăţase să nu vorbească cu vecinele că e securitate cu ochii pe ei. Se temea să nu afle biata femeie despre oarece aventuri galante. Mai bine şedea toată ziua la bucătărie, îşi făcea rugăciuni şi-l aştepta pe el cuminte, cu sarailie sau plăcinte. Doamne ce sarailie dumnezeiesc!

Dan mă tot înghiontea pe sub masă şoptindu-mi să dau drumul la un reportofon ceva, să înregistrez. Tanti Gica era în formă. De unde la mine tehnică de înregistrare? Nu eram dotat. Luasem deja un pix şi încercam să notez pe sub masă într-o agendă, fragmente. Ce puteam prinde. Cu scrisul meu deformat nu eram sigur dacă voi descifra, mai târziu.

– Ia mai pune, Nelule, un pahar!(ăla eram eu. Câteodată Nelu, alteori Toma) Am pus.

– Să vă povestesc cum m-am dus la Mareşalul Antonescu. Am dat noroc cu paharele pline şi ne-am pregătit să ascultăm.

„– Ionel şi Nicu erau pe front, pontonieri. Gogu, ăl mai mare dintre fraţi, tot pe front şef tehnic la aviaţie. Toma, taică-tu, cel mai mic dintre băieţi, pe front la transmisiuni. Tăticu, (Tobârlan) luat cu boii din curte cu căruţă cu tot, căra alimentele printre gloanţele rătăcite la un kilometru în spatele frontului. Noi fetele, patru zălude, rămăsesem cu mămica acasă: ţaţă-ta Miţa, Veronica, Lenuţa si eu. Toate crude. (Mi se întâmplă şi mie câteodată furat de pix să pun rime în text.) Venit intr-o permisie şi văzându-ne neajutorate, Gogu, speriat parcă de propriul lui gând, în uniforma de ofiţer, mi-a zis:

– Eu n-am timp. Trebuie să mă întorc pe front. Tu de duci mai întâi la madama lui Antonescu, la casa aia mare din gura Trivălii, o ştii că ţi-am arătat-o. Te descurci. Nu pleci de acolo până nu dă telefon mareşalului şi auzi tu cu urechile tale: “Vezi că vine o fată la tine într-o problemă! …” Şi pleci la Bucureşti. Măcar unul din noi să se întoarcă acasă, că aşa nu se mai poate!

Şi m-am dus la Antonescu mamă. Întâi la „madama”. Au vorbit la telefon. Ţărăncuţă, curat îmbrăcată, Mareşalul m-a luat în braţe, m-a pupat, aveam cred 16 ani şi i-am povestit. În şapte zile tăticu a venit acasă la Merişani. Pe unde-o fi venit din Moldova, de la Podul Iloaiei cu caruţa cu boi, nu pot să ştiu... Nişte boi vineţi cu coarne uriaşe.

– I-am prins şi eu când eram copil. N-am mai văzut asemenea coarne, groase, mari, cât braţele unui voinic. Pe unul îl chema Priam, celălalt nu mai ştiu ...

– Vânătu. Au trăit mult mamă, i-a luat colectivul. Când l-am văzut pe tăticu intrat în curte, am izbucnit în plâns şi mândră i-am zis: “Tăticule, eu te-am adus!”… M-a luat în braţe.

– Biserica mătii!... Tu ai să ajungi bine când vei fi mare!”