Dilema nouǎ, dilema veche

            Ce mi-aș fi dorit ieri? N-aș fi mers nici pânǎ în Crimea, nici pe urmele șterse de pe radare ale boeingului companiei Malaysia Airlines, mai degrabǎ aș fi fost tentat sǎ privesc mulţumit cum se adunǎ îngerii în Piaţa Universitǎţii, la statui, sǎ-l gratuleze pe Andrei Pleșu cu susţinerea lor. Despre îngeri (Humanitas 2003)mi-am spus propria pǎrere într-o carte de poezie Bursa îngerilor, o cǎlǎtorie în lumea formelor(Meridiane 1974), neînsemnatǎ pentru mulţi, dar însemnatǎ pentru mine. Se impunea acum sǎ oferim un preţ potrivit, cum vedem noi ochiul și lucrurile(Meridiane 1986) pentru obscenitatea publicǎ(Humanitas 2004) a celor care au murdǎrit limba pǎsǎrilor (Humanitas 2004) în nedorita îngǎimare a huhurezilor și ciuvicelor, pǎsǎri de noapte croncǎnind în emisiunea pastorului protestant al rǎului.

            Mi-aș fi dorit sǎ depǎșim comediile la porţile orientului (Humanitas 2005) și în întâlniri și portrete, faţǎ cǎtre faţǎ(Humanitas 2011)  sǎ vorbim despre frumuseţea uitatǎ a vieţii(Humanitas 2011). Dar în dialoguri de searǎ(Harisma 1991), aceleași transformari, inerţii dezordini(Polirom 2002), note stǎri zile(Humanitas 2010), aceleași chipuri și mǎști ale tranziţiei (Humanitas 1996),fǎrǎ nimic pitoresc și melancolie(Univers 1980) mioriticǎ, specificǎ.

            Mi-aș fi dorit un numǎr mai mare de participanţi, mǎcar cât cei pe care i-a scos în stradǎ acciza lui Bǎsescu sau a lui Ponta, mǎ rog, ce mai conteazǎ a cui a fost mișcarea popularǎ? Din pǎcate n-am descoperit, privind la televizor cele doar câteva sute de oameni, sensurile metafizice ale crucii (Humanitas 2007)și nici mǎcar parabolele lui Isus(Humanitas 2012).

            Rǎmâne întrebarea minima moralia(Cartea româneascǎ 1988), dar eu, cel care scriu aici, eu unde eram?

            Acesta e un extras decodificat printre rândurile jurnalului de la Tescani (Humanitas 1993), stând la geam...

Doar o semifinalǎ pierdutǎ sau Halep merge mai departe

            E bine cǎ am coborât pe pǎmânt. Puteam sǎ rǎtǎcim prin livezile de portocali și îmbǎtaţi de miresme( Oare cum miros florile de portocali? Trag nǎdejde, mǎcar tot atât de divin cât livezile noastre de meri înfloriţi…), sǎ credem cǎ Simona Halep este un înger ce își poate împlini toate visele. Azi-noapte începând cu ora trei și jumǎtate s-a dovedit cǎ îngerul e om ca noi, cu slǎbiciuni, limite și aripi ce se pot frânge, chiar dacǎ și-a câștigat între zei, pe merit, pașaportul de libertate.

          A fost sǎ fie sǎrbǎtoarea polonezei Agnieszka Radwanska, una dintre surori. Istoria s-a scris în zori altfel decât la Doha. Paginile gloriei erau încǎ verzi, dar mai și pierzi, te mai îndoi, mai bei și pelin uneori, sǎ te bucuri deplin când sorbi din licoarea victoriei apoi.

            Pânǎ în vârf nu mai e mult de urcat, doar patru trepte, e atât de aproape. Nerǎbdarea e mare, dedesubt sunt hǎuri adânci, pete în soare, capcane-n tot locul, ape repezi izvorǎsc din stânci și-ţi poate juca festa, norocul. Nu te pui cu jocul!

            Tragem nǎdejde nu va coborî ștacheta și va ajunge sǎ-și atingǎ steaua cu racheta.

Club A. CORNEL CHIRIAC. Fragment de Metronom. Albastrii.

ArXpert. Petre Anghel 70.

         La vernisajul unei expoziţii, vorbitorii, critici de artǎ, dupǎ ce au furat din privire culoarea și cǎldura  tablourilor, o amestecǎ și o reproduc în cuvinte meșteșugite oferind o viziune separatǎ, care rareori se întâlnește cu cea originalǎ a autorului, sau cu propria ta pǎrere pe care ţi-ai cuibǎrit-o discret ca spectator, într-o lecturǎ ca o odihnǎ a sufletului.
          N-a fost cazul asearǎ. Criticii au lipsit. N-au nimerit la numǎrul 45, în Puţul lui Zamfir, la Galeria ArXpert și atmosfera mult mai destinsǎ fǎrǎ ei, nu l-a înluminat așezându-l pe Petre lângǎ Dumnezeu. Ba, dimpotrivǎ! Am vazut ce simplu și firesc se însera cu zâmbetul de mijlociul verii Petre, între oamenii de-acolo. Cu siguranţǎ pe câmpia întinsǎ de la marginea Bǎileștiului, într-un Ierusalim etern, în umbra unui drum, între cer și pǎmânt, ne-a strâns din tablourile lui pe toţi de-au rǎmas fǎrǎ oameni tablourile și ne-a omenit ca pe prieteni, înbiindu-ne cu bucurie sǎ închinǎm un pahar tinereţii lui.
          – Mǎi Tomo, necredinciosule, te vǎd stingherit! Tu n-ai gǎsit o cǎlugǎriţǎ tânǎrǎ s-o mângâi sǎ te împlinești? Aurele, spune-i tu prietenului tǎu și al meu ce mult m-a iubit pe mine Dumnezeu. Și a trecut mai departe.
          La capǎtul serii am plecat cǎtre case, unii mai bogaţi cu un tablou, eu mai bogat cu o carte. Carraria. O citisem cu încântare, dar nu o aveam.

Exista Everest

Sunt inaltimi la care visezi dar pe care nu le atingi niciodata.  Pentru ca nu ai curajul, nu esti pregatit sa escaladezi, iti cunosti limitele, sau te temi pur si simplu fara sa incerci ca ai rau de inaltime. Pe munte nu te aventurezi, nu-l poti pacali, de aceea trebuie sa te gandesti bine cand ai inceput ascensiunea, sa simti sub talpa ca nu-ti fuge piatra de sub picioare.  Altfel muntele nu te iarta.

In viata, dar mai ales in sport, fiecare domeniu isi are Everestul sau. Accept ca nu am diacriticele cu mine, nu sunt acasa, dar nu va pierdeti in amanunte, aveti incredere si cititi mai departe textul chiar daca vi se pare mai greoi, urcati cu mine, cunosc muntele bine si mai ales stiu ce spun.

Cand a plecat de la Constanta, incaltata in adidasi si cu geanta burdusita de rachete, visul Simonei Halep era sa cucereasca muntele.  Auzise ea ca pe platourile inalte, daca ajungi, sunt insirate terenurile de tenis unde puteai sa te masori cu marile jucatoare ale lumii.  Pe culmile acelea nu mai calcase nici o fata de-a noastra.  Numai nebunul de Nastase  reusise si pentru ca venea din alta lume, s-au strans cu toti curiosi in jurul lui, sa asculte bancuri si glume. Si pentru ca acolo se vorbea numai zeieste si rar, ca sa se inteleaga cu ei, i-a invatat romaneste. Drept e ca Nasty al nostru, bijutier inascut, avea har isi alegea cuvintele numai de la origini… si le-a placut.

Cand Simona a ajuns novice la Paris, la prolog cum s-ar zice, campioana la Roland Garros,  mai intai s-a convins ca exista Everest. A dat un lob dinadins si mingea s-a dus ca piatra, cam cat inaltimea muntilor Tatra si nu s-a mai intors. De atunci tot urca muntele. Prima suta, primele douazeci, primele zece, primele cinci, e deja acolo pe platoul inalt. Prima romanca. Se vede Everestul, restul nu mai conteaza