"Norduri", la capăt de linie

Desen:Frederik Weerkamp

Flags in the backdrop

There are flags

In the backdrop

Four horsemen from the north

Shake ff the dust

In the corner of the page. Dimounted from their horses

They shake the tree’s shadow

Which lies like stillwater.

Travelling for so long

They have sprouted nails, (slab aici, nu imi iese mai bine)

Thye rummage in the grass

Under their spades, if luck grants it,

Clear water will spring

And they see the four fayes in the mirror

Dancing in the steam.

Their faces veiled

And on their shoulders,

Butterfly wings. Their white bodies

Like white letters

Soar and untwine

Into the fountain like

Living  herbs.

The rhythm becomes mecanic

The trumpet falls like an axe

Bolstered by the wind,

Hitting the upright

Tree –

With night falling

All around.

Patru cǎlǎreţi

Sunt steaguri

pe fundalul imaginii.

Patru călăreţi porniţi spre nord

îşi scutură colbul

în colţul paginii. Coborâţi din şa,

clatină umbra unui copac

întinsă ca o apă stǎtutǎ.

De atâta mers

le-au încolţit unghiile,

scormonesc locul în iarba uscatǎ.

Dacă au norocul sub cazma

va ţâșni izvod și,  

zăresc în oglindǎ cele patru zâne

dansând în aburi.

Au feţele acoperite

cu mahramǎ şi pe umeri

aripi de fluture. Corpurile lor

se scriu litere albe,

îşi fac vânt şi se despletesc

de parcă ar fii

ierburi vii.

Ritmul devine mecanic

trompeta cade ca o secure

sprijinită de aer,

se izbeşte de copacul

ce rămâne drept –

cu noaptea prăvălită

peste tot.

Nota: Am primit din Olanda desenele pentru "Norduri". Atat Claudia cat si Frederik s-au tinut de promisiune. Multumesc dragilor! 

Am primit si traducerile. Nu va speriati nu e bilingv chiar tot.

De la Petre Anghel am primit Cuvantul de inceput. Multumesc domnule Profesor! 

Ultimul hop, sa-mi aleg editura. Urati-mi noroc!

Și încǎ un tropar dupǎ cel din urmǎ

Dacǎ nordul ar dispǎrea în mare

încotro ar naviga corǎbiile?

Acul busolei

sub cadranul spart
s-ar topi
într-un punct,
precum elicea unui
elicopter Apache
prǎbușit
în soare

Ursa Mare

ar hoinǎri
în orașul defunct
pe trotuare
pustii

N-am mai ști

de la pupa la prora
de la Venus
la Cap Aurora
de unde ne-ar izbi
în jivraj
sǎbiile îngheţate...

Aș vrea sǎ scriu un mesaj

pentru cei rǎtǎciţi
în noaptea lumii barbare
un insert într-o sticlǎ,
un poem orb plutind
cǎtre umbra stelei polare

Dacǎ oasele pǎmântului

s-ar încruci
în vǎzduh,
trosnind
fosforescent...
Râurile
descǎrnate
nu s-ar mai îndulci, vin,
în pustiul
de duh...
Dumnezeu
n-ar mai Fiiul,
incoerent,
pierdut Fiind,
în Fiordul
Amin
neștiut...

Sǎ-l condamnǎm pe Socrates

                                                                                                   Socrates, AC Grayling. Jul222013 

          Sǎ-l condamnǎm pe Socrates de plagiat? El scria undeva între anul 470 î. Hr. și 399 î.Hr. (Nu-mi cereţi sǎ precizez la ce vârstǎ știa sǎ foloseascǎ buchia și nici când și unde și-a susţinut Doctoratul. Sigur nu la aceeași universitate cu Ponta):

          „Copiii din ziua de azi iubesc luxul. Nu au maniere, disprețuiesc autoritatea  și dovedesc  lipsă de respect față de bătrâni. Nu se mai ridică în picioare când oamenii în vârstă intră în încăpere. Își contrazic părinții, mănâncă în grabă delicatesele la masă, stau picior peste picior, și sunt tirani cu profesorii. Tinerii din ziua de azi nu se gândesc decât la ei înșiși. Nu au pic de respect pentru părinți sau persoane  în vârstă.Vorbesc ca și cum ei înșiși ar ști totul și ceea ce noi considerăm înțelepciune este lipsit de relevanță pentru ei. Cât despre fete, sunt directe, lipsite de modestie și ne-feminine în limbaj, comportament și îmbrăcăminte.” Și de-aici întrebarea pe buzele tuturor în prezent, la ce bun sǎ te chinui sǎ iei BAC-ul?
            Fǎrǎ nici o îndoialǎ sunt douǎ timpuri ca douǎ fluvii care curg paralel în sensuri opuse. Unul în care suntem – care curge cǎtre Marea cea Mare, înainte – și celǎlalt care se întoarce cǎtre Marea cea Micǎ, înapoi. Înainte și dupǎ Hristos! Înainte și dupǎ înviere! Ele comunicǎ prin vizionari, preoţi cu har ca pǎrintele Cleopa, Arsenie Boca, sau Iustin Pârvu, filozofi ca Socrate, cel despre care vorbim și prin membrii Comitetului  Înţelepţilor, cel de-al treilea cerc intern și inaccesibil din cele trei concentrice și secrete ale Grupului Bilderberg.
          Toţi aceștia bântuie dupǎ cum le e voia în cele douǎ lumi paralele și opuse și își iau învǎţǎturile creștine general valabile, spre buna înţelegere, pacea și împǎcarea veșnicǎ. Acele norme, legi și învǎţǎturi, mutate dintr-un timp în alt timp, nu pot fi considerate plagiate. Este o experienţǎ ca un bun natural al ambelor spaţii istorice, cadou pentru oameni umili, de la Dumnezeu.
          Și aici intervin hackerii, ei deţin doar abilitǎţi, nu și norme morale. Heckerul e doctor cu lucrare de diplomǎ, sparge cu armele internetului toate codurile, inclusiv cel al lui Da Vinci, în cǎutarea Sfântului Gral. Folosește oral bugetele statelor celor douǎ lumi, guvernând ghilimelele ca pe proprietǎţile lui private, în numele democraţiei consolidate. E dreptul lui, are mandat cǎci și-a jucat(înșurubat) cheia la douǎ porţi și a fost votat, și de vii, și de morţi!...

Boema 33 și sunetistul Tinei Turner

 

          Când concerta în Olanda și asta s-a întâmplat nu de puţine ori, Tina Tarner îl cǎuta din priviri, printre tehnicieni, pe Martin și dacǎ nu-l zǎrea, îl striga de pe tocurile ei înalte jucându-și îngrijorarea și testând tremolo-ul vocii sale inconfundabile, „Maartiiin!”... Sunetistul o asigura aplecând ușor din cap, cu un semn convenit, cǎ nici o distorsiune acusticǎ sau microfonie nedoritǎ, n-are cum sǎ se apropie rǎtǎcitǎ pe o arie de câţiva kilometrii pǎtraţi de domeniul pe care îl stǎpânea el, iar cǎldura, timbrul și modulaţiile vocii uneia dintre cele mai mari cântǎreţe ale planetei, vor fi redate în toatǎ splendoarea dǎruitǎ de Dumnezeu încǎ de când se numea Anna Mae Bullock și locuia în Brownsville (Tennessee), unde tatǎl lucra pe o plantaţie de bumbac.
          Joi seara mǎ aflam cu Martin Keuterman și prietena mea de-o viaţǎ, Claudia Duminicǎ cea „albastrǎ”, la Boema 33, cârciuma de lângǎ Muzeul Literaturii care se pare cǎ nu mai e al literaturii de drept, cǎci Oprescu s-a gândit de la înǎlţimea funcţiei de primarele, cu preciziunea doctorului chirurg, cǎ literaturii i-a stat și îi va sta totdeauna bine în cârciumi, nu în muzee scorţoase. De aceea ne aflam acolo la invitaţie Lilianei Popa, la rândul ei invitatǎ de Daniel Vorona sǎ citeascǎ din propria creaţie(n-a mai ajuns sǎ citeascǎ și nici eu!...) alǎturi de o seamǎ de alţi scriitori, mai mult sau mai puţini veniţi la întâmplarea patronatǎ de amfitrionul despre care taman am fǎcut vorbire.
          Cântǎrind obiectiv și luând în consideraţie ce ne-a transmis amfitrionul în deschidere, cǎ oricine vine aici e liber sǎ se reproducǎ artistic( a nu se înţelege greșit reproducerea! Nu gândiţi limitat!... Poate sǎ citeascǎ adicǎ din propriile creaţii. N-are a face cu reproducţia bunurilor de consum) –, cântǎrind obiectiv deci, erau mai mulţi neaveniţi, dacǎ luǎm în calcul cǎ pe lângǎ cei o mie cinci sute de scriitori bucureșteni, cifra aproximativǎ datǎ de recensǎmântul Uniunii Scriitorilor, se mai adunaserǎ câţiva și de prin Ploiești, vre-o doi din Buzǎu, plus eu și Claudia din Pitești, chit cǎ ea devenise olandezǎ sadea. 
          Unde intram toţi și de unde lua omul ǎla cu localul atâta bǎuturǎ, ca sǎ mulţumeascǎ neînsetatata noastrǎ sete de literaturǎ?
          Trebuie sǎ precizez cǎ dintr-o cauzǎ sau clauzǎ de regie pe care eu personal nu am înţeles-o, totul s-a desfǎșurat într-o luminǎ difuzǎ a întunericului. Era acolo o veiozǎ cofuzǎ care tot cǎdea. Cum sǎ-și citeascǎ bieţii poeţi capodoperele în semiobscuritate deplinǎ? S-au încumetat doar câţiva ochi de șoim și alţi câţiva cu memorie rarǎ de elefanţi. Poeţii importanţi, în glorie, se știa dinainte, nu-și ţin minte versurile. Așa cǎ istoria va consemna în anale, vioara întâi, de departe la aceastǎ minunatǎ seratǎ de joi, cortinele muzicale, susţinute cu profesionism de Irina Munteanu, Traian Chiricuţǎ, Adrian Lupu și mai ales senzaţionalii Tic Petroșel și Nicu Nicușor. Am lǎsat la urmǎ pe Ana Maria Dumitru pe care Martin în geana zorilor, când afarǎ ploua cu spume, a felicitat-o în mod special. O fi știind el ceva sunetistul Tinei Turner!

Fotografii imprumutate de la Gabriela Tanase

Simona și Ahile

          Scriam în ultimul meu comentariu pe blog, referitor la superba victorie a Simonei Halep pentru calificarea în semifinale la Turneul de tenis de la Wimbledon (îmi menţin pǎrerea. o extraordinarǎ performanţǎ româneascǎ!):

          „Descǎtușarea, dacǎ s-a produs dupǎ meciul cu Lisiki, a fost mascatǎ firesc de modestia acestei fete și bunul ei simţ. Dornicǎ de a nu stârni invidii și patimi, conștientǎ de valoarea ei intrinsecǎ, a preferat sǎ nu se împǎuneze ca o vedetǎ, știind bine cǎ tenisul e doar un joc, iar într-o altǎ zi, chiar slujitǎ de puteri, poate fi pǎrǎsitǎ de noroc.

          Poate de aici dansul elegant armonios în teren, la ea nu seamǎnǎ cu o trântǎ. E o înţelegere detașatǎ, superioarǎ a artistului. Cât timp plǎcerea jocului și arta de a perfecţiona traiectorii și deschide unghiuri, vor sclipi constant în ochi senini ai Simonei, monstrul sacru va rǎmâne om. Sǎ nu-i cerem sǎ devinǎ monstru mai devreme!”

          Nu bǎnuiam cǎ adevǎrul cuvintelor mele va fi comfirmat dur, la 24 de ore dupǎ ce acesta se va fi rostit. Jocul din semifinala cu canadianca Bouchard parcǎ a urmat un scenariu scris dinainte( nu de mine), ca un postulat al hazardului. La 2-2 în primul set, cǎlcâiul Simonei a simţit mâna zeiţei Thetis când l-a scufundat în apele Stixului ca sǎ-l facǎ nemuritor pe fiul sǎu Ahile. Iarba tocitǎ pe fundul terenului luneca precum gheaţa și glezna-i finǎ, într-o mișcare insuficient controlatǎ, s-a clintit de la locul ei. Un operator inspirat scormonea cu obiectivul ochii Simonei și o umbrǎ ca un norișor de durere se insinua pe cerul lor senin. Am înţeles îndoiala și semnul zeilor și în continuare am privit detașat.

          Sǎ fiu bine înţeles, canadianca s-a depǎșit pe sine, a împins la limitǎ riscul asumat înǎlţându-se pe vârfuri și dorind sǎ-și arate tot timpul cei zece centimetrii în plus cu care a dǎruit-o natura. Nu vreau sǎ diminuiez meritele sportive ale adversarei. Fǎrǎ îndoialǎ ea și Simona vor domina viitorul dacǎ turbulenţele climatice nu vor cuprinde și sportul alb.

          Simona a strâns din dinţi și cu bandajul uriaș la picior a continuat meciul, dar mișcǎrile ei pǎreau ale unei gazele în lanţ, nu mai puteau fi la fel de libere. Fire nevǎzute îi legaserǎ de gleznǎ racheta și reglajul fin al atingerii mingii, imprima traiectoriilor erori de milionimi de secundǎ. Dansul ei în teren etalat sclipitor în alte partide a devenit o luptǎ de uzurǎ. O trântǎ.

          Dupǎ primul set pierdut la tie-brak, greu, neslujitǎ de puteri și pǎrǎsitǎ de noroc, a trebuit sǎ-și calce pe suflet, sǎ încline steagul și sǎ rǎmânǎ om. Ce-o fi fost în mintea ei deosebit de dotatǎ? Dar în inima ei?

          Sa ridicǎm pǎlǎriile dacǎ le avem!...

          Mǎ întreb Ahile nemuritor fiind, fǎrǎ cǎlcâiul lui, ar mai fi ajuns pânǎ la noi?