Alte pagini din Dosarul Albaștrii

Notă:          

            De ce simt nevoia sǎ public fragmente din Dosarul Albaștrii?

          Pentru cǎ destinul acestei cǎrţi mi se pare pe nedrept compromis și dus în anonimat de tirajul insignifiant. Și un al doilea motiv, n-aș vrea ca viaţa  cǎrţii sǎ urmeze fatalmente destinele frânte de securitate ale personajelor reale descrise în ea.

          Nu cred cǎ au ieșit din editurǎ mai mult de douǎ trei sute de exemplare, poate nici acelea. Și cu toate cǎ ar trebui sǎ fiu recunoscǎtor lui Cǎlin Vlasie care a semnat actul ei de naștere, finanţându-o, nu l-am înţeles ulterior când cartea ar fi trebuit crescutǎ, dusǎ la școalǎ și scos oarece profit din ea.  

          De ce n-a fǎcut-o? A promis cǎ o face la un moment dat. Va trebui sǎ mǎ gândesc la o ediţie nouǎ, cu ceva adǎugiri și sǎ plǎtesc un corector. Editurile par cǎ nu mai au în schemǎ așa ceva, iar eu nu mai am rǎbdare. Am descoperit în text, publicând pe blog, numeroase greșeli.

          Dacǎ mǎ uit în jur doar la ziua de ieri: Coldea, Elena Udrea, mascaţi, DNA, Coldea, Vosganian, Ariton, iarǎși Coldea, percheziţii, scenariști și scenarii, constat cât de actualǎ e cartea mea. S-au schimbat doar pistoalele cu Kalașnicovul. (Ionescule ţi-o cauţi!)

          “Nu mai am încredere în aproape nimeni în acest moment. Am vǎzut cum marii bǎrbaţi politici ai ţǎrii s-au ascuns pe sub mese.”

          Doar la Cotroceni e liniște și se bea șampanie.

X. Cafeaua

M-am întâlnit cu Ică. De zece-cinsprezece ani nu ne mai văzu­sem. Surprinzător, îşi păstrase podoaba capilară, ca o aură bogată, acum complet albă. Işi plimba câinele, o lupă destul de mare lăsată liberă din lesă.

— Ţine-ţi animalul, simte că mi-e frică!

Ochii mustrători ai femeii şi mâinile agăţându-se de braţul celui care o însoţea, exprimau atitudine.

— Nu muşcă. Ela, vino aici! Ascultătoare, Ela îşi potrivi îşi potrivi pasul cu noi.

— E mai puţin rea decât unii oameni.

Am stabilit o întâlnire adevărată pentru a doua zi, să parcurgem împreună pagini din dosar.

A venit. A preferat să citească ce aveam transcris pe laptop. Işi uitase ochelarii acasă. Se oprea doar să comenteze vreo secvenţă halucinantă, sau să întrebe ce mai ştiu despre persoana ce se insi­nua printre rânduri.

Cu Nae păstrase legăturile o vreme, dar sunt câţiva ani buni de când acesta îl vizitase. Ultima oară îi lăsase o impresie ciudată. Voia să plece în Cipru să-şi găsească de lucru, Isabela, fata lui, sta-bilindu-se acolo prin căsătoria cu un grec.

— Grecul era ca un zeu de frumos, am înţeles-o pe Isabela, dar el...

Divorţase de Anca. Plecase ea, se pare. Avea pirueta în sânge, lunecând frenetic pe gheaţa subţire, încă de când ne-o prezentase ca viitoare soţie.

— Bine ar fi fost dacă în noaptea aceea din Expo Parc, când ne-a spus că o iubeşte şi se însoară, i-aş fi tras o mamă de bătaie. Sau să-l fi pus pe El Gicu, gigolo, să-i stea în cale... (Mi-a povestit Gicu că atunci când s-a întors în permisie din armată erau deja căsătoriţi, Nae plecase la muncă pe un şantier, neştiind, a trecut pe la ei, îşi cumpăraseră apar­tament în Trivale, plăteau rate. Anca, din vorbă-n vorbă, l-a învăluit la man­tinelă, a tras de el. Abia de a reuşit să se smulgă.)

— Venise însoţit de o puştoaică de vârsta Isabelei, cu care voia probabil să întoarcă timpul. Mi s-a părut cam ciudat.

Am convenit amândoi că-şi risipise talentul de prozator, în aceeaşi măsură cum s-a risipit el însuşi femeilor ce-i dădeau târcoale. A rămas doar speranţă.

(În jurul nostru roiau mulţi tineri, mie unii mi se păreau de-a dreptul naivi, ca să fiu generos. Majoritatea îl urmau pe Nae, el simţind tot timpul nevoia de a fi în centrul atenţiei, ascultat. Ar fi trebuit să fim mai circumspecţi.

Cu fetele altfel se punea problema. Aduceau inefabilul. Şi totuşi, de la fete cred că ni s-a tras până la urmă. Ele şi complicaţiile lor sentimentale! Şi Sanda, şi Gess, poate şi Anca, erau la o vârstă când probabil le-ar fi convenit să nu ne cenzurăm dorinţele, noi ne păstram în sferele înalte... Ne însoţeau un timp şi-apoi cădeau, iar în cădere liberă din izbitură le prindea leşinul, ori luau pastile şi fugind de-acasă, ajungeau întâmplător să scrie declaraţii la Miliţie.

Sunt simple supoziţii, încerc să-mi explic.

[Nu se înţelege prea bine ce înseamnă complicaţii sentimentale, trebuie să redai sensul exact — cum mi-ai povestit tu mie. C. V]

(Ce să zic, poate că ele au căutat în altă parte ceea ce noi nu le-am dăruit decât poate în gând. Trezirea lor la realitate s-a dovedit cât se poate de brutală.)

*

— Ţi-aduci aminte, Ioane, noaptea aia când am băut cafea cu leşie?.

— Cu leşie, nu. Eu doar când am fost protagonistul cafelei cu sare mi-aduc aminte. Se înfiripa o idilă, printre puţinele în ce mă priveşte, am înghiţit sănătos din cafeaua în care singur pusesem sare sorbind-o din ochi pe Eli, în acelaşi timp. (O minionă suficient de frumoasă cât să-mi pierd capul.) Biata mama! M-a găsit mai târziu în casă cu evreica, după ce îi pusese pirostriile tipului ăla gelos. Nu prea se-nţelegeau şi mă căuta uneori să-mi plângă pe umeri. Câtă morală mi-a tras mie, dar şi ei, ca între femei cu experienţă. „Ce ai tu mă cu femeia omului!" Ce i-a zis ei n-am aflat niciodată că m-a dat afară să poată conversa în linişte, amândouă. Eli nu mi-a mai călcat pragul de atunci.

_*

Pe nesimţite, prin geamul întredeschis se strecurase întune­ricul. Am aprins lumina. Instantaneu, în bara de jos a monitorului, am zărit o fereastră prin care se insinua online ClauD. Se logase pe Messenger şi l-am întrebat pe Ică dacă voia să vorbim cu ea. Fără sens întrebarea, i se luminase deja faţa la propriu:

— Sunt ani mulţi, cel puţin 20, de când n-am mai vorbit. Am dat drumul webcam-ului. Surpriza totală a fost a ei.

— Mă bucur că v-aţi întâlnit şi mă bucur imens că ne vedem împreună.

După schimbul de vorbe de convenienţă, am atacat frontal cum mi-e felul.

— Claudia, tu ce ştii de cafeaua cu leşie?

— Care leşie!?... Mi-a fost greu să cred că a fost o întâmplare. Am bănuit la un moment dat că cineva, apropiat ţie, ce îţi cunoş­tea bine casa, a încercat să ne spulbere pe toţi. (Târziu mi-am dat seama căprobabil Securitatea intra la mine, ca la ea acasă.)

— Gicu a spălat ceştile cu un „praf de spălat" ce s-a dovedit a fi probabil sodă caustică, dar Gicu nu e vinovat, ci altcineva, cel ce a pus pe chiuvetă praful respectiv. Nu ai recunoscut acel praf, nu ştiai că există. (Nu putea fi vorba de sodă caustică, înghiţită ar fi produs dureri groaznice.)

Mama şi sora ei ne-au găsit într-un somn adânc şi a durat până au reuşit să ne trezească.

— Cine le-a deschis uşa?

— Am adormit cu uşa descuiată, ciudat. Picasem care pe unde am apucat. Mama, Dumnezeu să-i odihnească sufletul bun, a zis că intrând parcă s-a simţit pe altă planetă, era ca într-un cadru de film. Dacă nu ne-ar fi trezit poate am fi dormit pentru totdeauna. Ştiu că tu te-ai mirat cum a apărut praful acela împachetat în hârtie, pe chiuvetă. I-ai zis lui Gicu glumind: „Ai vrut să ne otrăveşti!?..." iar Gicu (Eu l-am privit, avea ochii sinceri) ţi-a răspuns zâmbind: „A fost pe chiuvetă, am crezut că e praf de curăţat. Sigur, praf de cură­ţat." Tu te-ai trezit mai greu. Mama a udat un prosop şi te-a spălat pe faţă. Până la urmă am luat eu iniţiativa şi te-am plesnit niţel.

— Poftim cultură, deci m-ai şi bătut la viaţa ta! Am să-ţi cer daune.

— Era cred după Paşte, nu-mi e prea limpede. Oricum, pe­rioada de glorie când cu toţii ne simţeam bine împreună. Cu puţin înainte de a fi „arestaţi". Mama a vrut să cheme salvarea.

— Dacă eu m-am trezit ultimul, înseamnă că ceaşca mea a avut o concentraţie mai mare, o fi fost vreun drog.

— Nu tu te-ai trezit ultimul, cred că Ică a fost ultimul.

— Nu-mi aduc aminte, aveam senzaţia că eu am plecat mai devreme, nu ştiu când a venit mama ta... (Aprecizat Ică.)

— In tot cazul am dormit două zile. Probabil, dacă nu ne tre­zeam, ar fi scris ziarele despre noi ca despre vreo sectă sinucigaşă.

— Dacă a fost de Paşte să zic, şi faimoasa informatoare declară undeva că a fost cu noi acolo.

— Nu, ce ştiu sigur e că Gicu a spălat ceştile atunci, dar i s-ar fi putut întâmpla oricui. Cineva a ştiut că ai sodă caustică în casă, pe vremea aia toţi aveam, făceam cu ea săpun pe aragaz. O fi fost sodă caustică sau alte ingrediente în hârtia aia?.   Ceva a fost.

— Nu, nu era de Paşte!

— De Paşte au fost şi TitiT cu Aura, amândoi simpatici, au cântat la chitară cu Vlasie şi de asemenea băiatul unui colonel, un tip scund, grăsuţ, Stancu. Când am fost arestaţi era şi el la Securi­tate, dar a venit tat-su şi l-a luat acasă. Eu chiar mi-am manifestat nemulţumirea că participarea lui se muşamalizează atât de uşor, şi Bărbulescu...

Mă opresc. Nu vreau să adaug povestirii conotaţii de care nu sunt sigur. Şi apoi, ce-ar fi câştigat cei de la Securitate dacă ne-ar fi suprimat astfel!?... Pe când o urmărire cu demascare într-un dosar putea procura câteva stele de toată isprava, drept recompensă pentru vigilenţă, comandantului.

_*

Mă las tot mai greu, rob scrisului. Nu mi-au plăcut niciodată scriiturile lungi. Nu am vocaţie, deci proza românească n-a pierdut în mine un potenţial salahor. Imi pare că mă repet, faptele nu sunt spectaculoase să le pot descrie pur şi simplu. Mă exprim mai liber între paranteze. Nu poţi lucra o carte între paranteze. Mă bate gândul să renunţ.

_*

E un an de când am urcat ultima oară scările CNSAS. O fac din nou cu oarecare speranţă. Am bănuit când am găsit recipisa în cutia poştală că am scăpat scrisoarea mult aşteptată. Lipsisem două săptămâni din Piteşti. La poştă mi-au confirmat, recomandata mea se returnase. Nu ţineau evidenţa, nu ştiau cine era expeditorul.

La telefon, o voce amabilă de la CNSAS mi-a răspuns că sunt ceva date transmise către expediţie la sfârşitul lui mai, dar nu era sigur dacă au fost bani pentru expediere. Oricum, dacă ajung la sediu, îmi pot elibera documentul în copie.

Mă învăţase cineva, Aurel Sibiceanu, poetul, un vechi şi bun amic, expert în dosare de urmărire individuală, al cărui nume nu s-a albăstrit pentru simplu motiv că încă nu se mutase în Piteşti când noi inventasem „Minulescu". A ajuns după, la câţiva ani, şi consecvent n-a părăsit niciodată cenaclul „Liviu Rebreanu", prefe­rând să rămână în declarată tandreţe cu organele, acolo pe zonă liberă. Aşadar, Aurel mi-a zis să las o cerere, dacă vreau să cunosc numele real al informatorilor. Deconspirarea, de fapt cercetarea în teritoriu, nu e atât de simplă şi durează ani, unii informatori încă mai sunt activi.

Aştept la poartă după înscriere să vină cineva de la Relaţii cu publicul. Apare destul de repede o doamnă. îmi cere buletinul şi mă roagă să aştept să consulte câteva fişiere din calculator. Pare că drăcia aia joacă cu mine în echipă. Doamna mă conduce docu­mentată la alt birou.

— Mai aşteptaţi o clipă, va veni o colegă să vă preia.

Vine şi colega, e blondă, strălucitoare. N-a prins patina arhivelor. Cu un zâmbet larg îmi aduce chiar scrisoarea returnată. Semnez de primire pe recipisă şi o rog mulţumit să aştepte să-i dau ceva „şpagă", mai aveam în geantă un Glonţ de argint, o carte recentă cu poemele mele. Savurez momentul şi cobor pe scările largi. Desfac scrisoarea şi citesc. Trei nume; mai citesc o dată. Destinul face ca această carte la care lucrez să se scrie singură. Trei nume din alt roman.

Mărturisesc, în asemenea momente te aştepţi la surprize. Când am rupt marginea plicului, îmi analizam reacţiile, mă forţam să mă comport normal. Soarele arzător în miezul zilei alungase oamenii de pe străzi, aşa că toate sforţările mele nu aveau obiect, nu mă vedea nimeni.

După impactul primei lecturi, am parcurs textul sec şi dra­matic a doua oară.

_*

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii / Nr. P 4198 / 08 / 27 mai 2010

„Domnului Ion Toma Ionescu, Stimate domn,

Având în vedere Nota Direcţiei Investigaţii nr. S / DI / I / 1169 / 28.04.2010, Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, întrunit în şedinţa din data de 18.05.2010 în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 7 din OUG nr. 24 / 2008, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, apro­bată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293 / 2008, coroborat cu art. 28 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, adoptat prin Hotă­rârea nr. 1 / 2008, pe baza documentelor din arhiva proprie a stabilit:

•       identitatea informatorului cu nume conspirativ „Walhal" în persoana numitului...

•       identitatea informatorului cu nume conspirativ „Popescu Ion" în persoana numitului...

•       identitatea informatorului cu nume conspirativ „Bătrânul / Brătianu Dan" în persoana numitului...

în privinţa celorlalţi informatori a căror deconspirare aţi soli­citat-o, vă comunicăm faptul că investigaţiile noastre vor continua şi vă vom anunţa pe măsură ce avem rezultate. Preşedinte Dr. Dragoş Petrescu." [Ciudat! Cred că cei care au dat relaţii atunci, cum au vrut ei securiştii, au fost şterşi din scripte! Ăştia trei, cred, au rămas în scripte pentru că nu au colaborat cum ar fi vrut securiştii, ca să poată legitima mai coerent acţiunea. Eu aş rescrie tot pasajul. — nota editorului, C.V.]

*

Ajuns acasă, am citit din dosar, direcţionat, însemnările date de cei trei. Irelevante, neutre, răspunsuri la întrebări, relatări diverse, nimic ostentativ rău, în fond ce-ar fi putut spune. Dar ceilalţi, cei care au colaborat cu adevărat la scenariu să fi fost şterşi din scripte?

„în privinţa celorlalţi informatori a căror deconspirare aţi solicitat-o..." Mă obsedează acest „celorlalţi". Unde e „scenarista", ea a fabulat legitimând acţiunea, nici măcar acum n-are dreptul la glorie? Sau poate nu e scenariul ei, sigur nu e scenariul ei, l-au scris securiştii, l-ar fi putut face mai bun, au avut profesori. Puteau plagia, nu-i întreba nimeni. în '49-'50 se petrecuseră lucruri adevă­rate, cu securişti şi torţionari „integrii", originali. Cum deveniseră în '71 nişte caricaturi? Cât despre informatori, poate doar scena­rista să se califice, cei trei deconspiraţi, strânşi cu uşa, nu-mi spun nimic.

Nu ştiu ce am sperat, poate în subconştientul meu tot aştept revelaţia răului, care să răstoarne situaţia. Ce e cu Sanda, unde-a dispărut Gess? Pe Nae, Gicu, Geo i-am întors pe toate feţele, oare răul nu e în mine?

[In locul tău aş rescrie pasajul ăsta. Sunt de părere că trebuie să insişti asupra ideii că „informatorii" au fost strânşi cu uşa şi în fond nu au turnat nimic care să producă rău altora, cum s-a şi văzut în cele scrise înainte. Adevăraţii informatori sunt cele două fete, Penescu şi cealaltă (E o singură fată, „cealaltă" nu apare.), ai scris mai sus. Dar „scenariul" securiştilor trebuia să fie complet, cu fapte, urmăriri, declaraţii, informări, demascare etc. De fapt, cum ţi-am spus, fenomenul Piteşti 1971 e o caricatură a Fenomenului Piteşti iniţial, cel crunt! In 1971 nu au fost nici securişti adevăraţi, nici victime adevărate, dacă ar fi să comparăm cu anii '49-'50 (Este comentariul lui Vlasie şi îi dau dreptate.)]

Pagini din Dosarul Albatrii

VII. Flash-uri

Au venit din nou, era în 15 noiembrie, ne-au urcat în maşini. De data asta am ajuns într-un loc cunoscut, public. Casa Tineretului. Lume multă, forfotă, spectacol mare. Ne-au urcat pe scenă. Gess a leşinat înainte de a intra în sală.

Erau din şcoli, facultăţi, întreprinderi. De la Argeşeana, Combinatul de cauciuc, Petrochimie. Au fost aduşi cu autobuzele. Se uitau la noi ca la pensionarii unei grădini zoologice.

_*

Ff. 76-80 / Consiliul Securităţii Statului / Inspectoratul de Securitate jud. Argeş / Strict secret / Către Consiliul Securităţii Statului /

„Conform aprobării dumneavoastră, în ziua de 15 noiembrie 1971 a fost pus în discuţia publică grupul de tineri denumit «Albaştrii» din oraşul Piteşti — Iordache Vasile, Radu Nicolae, Voicu Aglaia, Ionescu Toma Ion, Cârstea Gheorghe, Duminică Claudia, Bădescu Georgeta, Pia Alexandra."

Câteva precizări:

I. Există şi o ciornă ataşată în dosar, la F. 134, o listă cu 7persoane în care se regăsesc şi cei trei nou-veniţi. Ce spune lista:

1.  lordache Vasile — student la Regie, anul I, domiciliul în Piteşti

2.  Claudia Duminică — în prezent plecată la Bucureşti (fugită de acasă)

3.  Mariana Ştefan — studentă la STACO, Bucureşti

4.  Virgil Diaconu — domiciliază în Piteşti, se pregăteşte pentru Filozofie,
nu se cunoaşte adresa

5.   Sanda Pia — în prezent fugită de acasă la Bucureşti

6.   Tache Constantin — student la Construcţii, anul III, Bucureşti

7.  Herţoiu Doru — student la Facultatea de Drept, Bucureşti.
Negăsiţi probabil în acea noapte, Virgil Diaconu (poetul), Titi Tache,

Herţoiu Doru şi Mariana Ştefan se pot considera norocoşi de-a dreptul.

II. Cealaltă precizare. La dosar, sunt de fapt două rapoarte identice făcute de Colonelul Mincu. Din cel de-al doilea, este scoasă doar sintagma „cei de mai sus au fost lucraţi în dosar de urmărire informativă", după care se continuă în amândouă, „iar în seara zilei de 9 octombrie 1971, sub acoperirea organelor de Miliţie au fost surprinşi în flagrant la domiciliul numitului Radu Nicolae..."

De ce s-au ruşinat organele să amintească „urmărirea informativă"?... Să nu se facă de râs? Au primit dispoziţie, dată fiind subţirimea argumenta­ţiei?... Ce le-a diminuat avântul?... Oare desfăşurarea de forţe din „Planul de operaţiuni" militare, etalate la flagrant, nu era justificată?...)

Să continuăm să parcurgem raportul Ff. 76-80.

„Din materialele obţinute cu ocazia cercetării, s-a stabilit că cei în cauză organizau şedinţe clandestine, expuneau lucrări de cameră (?!) în care denigrau politica partidului, statului şi literatura română, audiau emisiunile transmise la postul de radio «Europa Liberă», redactau unele înscrisuri în vederea trimiterii lor sub formă de scrisori trădătorului de patrie Cornel Chiriac. Cei în cauză au adus calomnii la adresa partidului şi statului şi au comentat negativ măsurile luate pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice şi cultural-educative a tineretului."

*

„Huooo!", auzeam strigându-se. In sală circulau poze, regi­zate desigur artistic: „Aceşti tineri în loc să-şi vadă de carte, în loc să-şi vadă de viaţă când noi muncim ca să le fie lor bine, aceşti tineri..."

Ff. 76-80/ „Cu această ocazie a fost pus în discuţie publică şi numitul Geantă Ion, în vârstă de 27 de ani, profesor de limba română, în prezent fără ocupaţie — refuzând să se prezinte la postul ce i-a fost repartizat — autorul unei fiţuici anonime, cu un conţinut profund duşmănos intitulată «Fraţi ţărani», care cuprinde calomnii şi afirmaţii duşmănoase la adresa regimului socialist din ţara noastră şi a comuniştilor, precum şi îndemnul ca ţăranii să treacă la acţiuni violente, în vederea schimbării orânduirii sociale şi de stat, asigu-rându-i că în lupta lor nu vor fi singuri, fiţuică difuzată în anul 1967 în comuna Ştefăneşti. (1967!?... Eram în 1971, Dumnezeule,patru ani de investigaţii pentru un bileţel lipit pe un stâlp, adică „difuzat" în mijlocul unui lan cu porumb. Cât l-or fi bătut, unde l-au ascuns şi cine l-a iertat de păcate până acum.)

In scopul punerii lui în discuţie publică s-a obţinut în prealabil aprobarea tovarăşului preşedinte al Consiliului Securităţii Statului.

Organizarea adunării a fost făcută de către Comitetul Judeţean Argeş al PCR şi UTC la Casa Elevilor şi Studenţilor din oraşul Piteşti, unde au participat un număr mare de elevi, studenţi, tineri mun­citori şi profesori.

După expunerea faptelor s-au înscris la cuvânt un număr de 20 de persoane, dintre care au vorbit 13.

Toţi vorbitorii au luat o atitudine hotărâtă, de dezaprobare şi au criticat aspru persoanele puse în dezbatere, înfierând faptele lor."

_* 

Ff. 76-80/ „Aş vrea să-mi exprim dezaprobarea pe care o am faţă de faptele reprobabile de care s-au făcut vinovaţi aceşti tineri. E adevărat că noi, azi, nu ştim prea multe despre trecut, decât din auzite, din cărţi şi din filme. Nu este posibil să desconsiderăm reali­tatea contemporană nouă, această viaţă unde tineretul are un câmp atât de larg de afirmare.

Cu ce aţi rămas în minte din istoria patriei? Cu odioasa perioadă a Gărzii de Fier, a fascismului? A trădării de patrie? V-aţi transfor­mat în nişte fiinţe mârşave, gata să vindeţi totul pentru nimic, aţi afirmat sus şi tare superioritatea culturii străine faţă de propria noastră cultură, dar trecând peste toate acestea aţi demonstrat un lucru cert: că nu cunoaşteţi profund nici pe una, nici pe cealaltă.

V-aţi întrebat vreodată dacă faptele voastre murdare, lipsite de cea mai măruntă dovadă de demnitate umană, pe care le-aţi făcut, vă descalifică pe voi înşivă? Conştiinţa voastră este mai departe adormită şi nici măcar nu v-aţi pus problema existenţei ei. Aţi decăzut în ochii oamenilor şi ar trebui ca voi să vă priviţi ca atare. Cum suportaţi acest rechizitoriu public?...

Aveţi însă posibilitatea pe care v-o oferă societatea noastră socialistă, să vă regăsiţi de pe drumul pe care aţi apucat greşit, pentru a vă integra în efortul general al celor care produc bunuri materiale şi spirituale, cei care asigură zi de zi, prin munca lor, o viaţă tot mai plină de satisfacţii." (Din cuvântul elevei Elena Pud%aru de la Liceul de fete „Zinca Golescu" din Piteşti.)

* 

10 şi 4 minute fix. Ieşit din somn. In faţa mea, laptopul deschis ca o fereastră. Ridic privirea. In faţa ei ziua deschisă larg ca un laptop. Altă fereastră şi acelaşi laptop. în sfârşit discern imaginea nudă, în toată splendoarea, mângâiată de soare pe coapse, pe sâni, zâmbind deşănţat, aşteptată, dorită, visată. După patruzeci de ani...

E plaja mea. Sunt unicul proprietar al acestei minuni, unde păşesc desculţ vara!

Sunt pensionar. Liber. Viaţa mea se schimbă din mers. Grijile sunt plăcute. Scriu. Trebuie să cern nisipul, să lansez invitaţii, să cioplesc beţele de alun cu care turiştii vor desena pe nisip clipele fericirii.

Numai că trebuie să fiu cumpătat. Cum... pătat?... Iarăşi pătat?

Gându-mi alunecă în real. Televizorul porneşte singur. Vre­muri de criză, buget, echilibru, revoluţie, iar revoluţie, şomaj, edu­caţie, doctori, justiţie.

Ff. 76-80/ „Stau şi mă uit la aceşti tineri şi nu ştiu, îmi vine să explodez aşa ca un vulcan. Noi muncitorii nu prea avem cuvinte să ne exprimăm mâhnirea în cuvinte radicale, dar ne-o exprimăm prin ură şi dispreţ. Vor să facă literatură? Cum să facă literatură dacă nu ştiu munca de jos, nu ştiu cum se creează în societatea asta?... Mă întreb, ar fi în stare să se jertfească ei pentru aşa ceva? Pentru ce să se jertfească!? Pentru grupa lor «albastră»?... Işi mai dau şi denumiri de culori, al căror simbol nu-l înţeleg. De ce nu şi-au spus «smoală», sau «cenuşă»?" (Din cuvântul tânărului muncitor Vasile Stancu de la Uzina de Autoturisme Piteşti.)

_* 

Mi-am pus de nenumărate ori problema, dar răspunsul, oricât pare de ciudat, nu a putut căpăta niciodată notă de trecere. Vocea diavolului ar trebui să fie pe cât de mieroasă, pe atât de vicleană, şi este. Ochiul mă poartă fără putinţa vreunei sclipiri de îndoială, din pagină, către zâmbetul de gumilastic imberb, întins pe faţa de copil bucălat a Oanei Stancu, moderatorul emisiunii, reflectându-se flasc, din când în când, pe ţeasta lucioasă a Ursului, în rostogolire către popicele care stau să cadă, una câte una sufocate de spaimă, şi acoperind apoi tot ecranul televizorului cu un nor de cenuşă, ridicat dintre ţăndările ce se crezuseră cristale Swarovski.

Dar ce mă fac mai departe, căci imaginea Satanei, conform perceptelor iadului, trebuie să capete forma unei tinere dezbrăcate, dansând senzual, încolţită de ochii în flăcări, pofticioşi, din jurul mesei rotunde. şi, din păcate, imaginea moderatoarei se obturează, jucându-mi feste.

Există şi versiunea cealaltă, oribilă, animalică, a unei capre şchioape, care behăie chinuit vrajbă, şi este din plin postulată mai degrabă aceasta, prin glasul vânăt al ursului în „Ora de foc".

Mărturisesc, (o fi înţeleasă virgula?) ca la spovedanie, că şi eu acum păcătuiesc în faţa cerului albastru al lui Dumnezeu răstindu-mă la apostaţi, dar Realitatea colcăie şi cazanele de ură turate la maxim s-ar putea răsturna periculos ca şi altădată. Mi-e frică tare că autostrăzile lui Băsescu nu pot să primească atâta smoală!

Să nu ne trezim, Doamne fereşte, mâine cu ţara acoperită de un deşert de asfalt!

* 

Ff. 76-80/ „Sunt impresionat pentru că am posibilitatea să vorbesc în faţa unui public atât de numeros şi în acelaşi timp sunt profund indignat că aceşti tineri au putut concepe isprăvi incompa­tibile cu morala şi etica societăţii noastre socialiste. Sunt complet uluit, cum de au putut să se organizeze într-o organizaţie şi să-i dea o ase­menea denumire. Scriu postului de radio «Europa Liberă»!? Cu ce drept şi în numele cui?

Condamn total faptele lor şi cer şi eu, ca ceilalţi antevorbitori, să li se aplice pedepse aspre şi să fie încadraţi în lege." (Din cuvântul studentului Petre Ioniţă de la Institutul de Subingineri Piteşti.)

* 

ClauD, familiarizată cu microfonul, îl trage din stativ şi nu-i mai dă drumul: „Totul e o minciună, e o intoxicaţie!" (cu şi despre muncă?...). Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte!... Nu vorbeşte prea mult!... I se smulge microfonul din mână. Soldatul cu arma automată din spatele cortinei o îndreaptă spre noi. Se ridică în sală Ion Popa Argeşanu, poetul încercând nedumerit să pună o întrebare lămuri­toare. Ne ştia. Nu era pe lista vorbitorilor, este forţat să stea pe scaun, nu mai încăpeau lămuriri.

_*

         Ff. 76-80/„ Ceilalţi vorbitori au reliefat că atât profesorul Geantă Ion, cât şi «Albaştrii» sunt elemente parazitare, imorale, lipsite de educaţie şi cunoştinţe politice, tineri care şi-au găsit refugiul în afara colectivităţii şi prin faptele lor au provocat indignarea celor prezenţi, cerându-se să fie sancţionaţi, scoşi din facultăţi, acolo unde e cazul, încadraţi în muncă şi supravegheaţi îndeaproape de colectivele din care vor face parte."

_*

        Se dă cuvântul în continuare, organizat de data asta (controlat aş putea spune), conform scenariului, unui membru din grup, lui Ică, „Maurul", cum îi mai ziceam noi.

Maurul şi MarianaD

Ovalul prelung al feţei, palid de culoarea untului parcă era decupat dintr-o icoană. Galbenul înspicat ce tivea castaniul mustă­ţilor se datora desigur fumului de ţigară proastă, Mărăşeşti, ce-i modificase pigmentul.

întâi, era gestul de a-şi scoate din buzunar pachetul, după care oficierea sacră a extragerii unei ţigări şi evaluarea scurtă din ochi a suficienţei celor rămase, aprinderea şi aşezarea cu grijă pe masă a celor două obiecte inseparabile: pachetul de ţigări şi bricheta. Apoi, starea captivă a picioarelor în segmentele lor lungi, incomod arti­culate pe lângă masa prea scundă. „Unionul", barul nostru de zi cultivând stilul.

Maurul avea o voce uşor nazală şi o privire deschisă, caldă, ce îţi învăluia întotdeauna atenţia. De formaţie filosofică, îi plăcea să vorbească tot timpul şi avea ce spune, dar o spunea ocolit până ce ideile se pierdeau într-un limbaj stufos, încărcat de detalii şi fum de ţigară. Rar simţeam nevoia să intervin şi în puţine cuvinte extră-geam esenţa, limpezindu-mi parcă propriile gânduri. Fruntea înaltă i se lumina atunci, încântat că eram pe aceeaşi lungime de undă.

Ică, dar şi Nae (avântat şi naiv) drămuiau tainul celorlalţi la masa discuţiilor, luându-şi porţie dublă. Diversele subiecte abor­date se întrerupeau doar când grupului i se alătura vreo cunoştinţă unanim acceptată, obligatoriu de sex opus. în astfel de situaţii mustăţile lui Ică funcţionau ca un sonar şi instantaneu braţele îi înfloreau deasupra capului, umplându-se cu tandreţe, ca un periscop cu imagini.

—   Atena, dragostea mea !... sau

—   Mariana, iubito!...

_* 

Murmurul sălii se domoli dintr-odată.

Ff. 76-80/ „Suntem un grup de tineri, care în loc să ne ve­dem de treabă am început să jucăm un joc periculos. Privind în urmă, acum, după ce am fost treziţi din această stare de dezorien­tare, îmi pare rău, regret şi cred că fiecare dintre noi regretă faptele săvârşite. Nouă ni s-a dat şansa de a ne reabilita (se vorbise cu el înainte, îl păcăliseră) şi pregătindu-ne pentru a deveni oameni întregi, din punct de vedere profesional şi moral, putem folosi din plin această şansă. (îl scoseseră la un moment dat din scenă şi-i dictaseră textul. Ică nu bănuia probabil atunci că nu se vor ţine de cuvânt şi va urma excluderea din facultate)

_*

— Mariana, iubito!

De data asta nu MarianaS ci MarianaD, o pălugă de care auzisem, dar încă nu reuşisem să o cunosc. Mi se povestise de mai multe ori escapada la ţară, în Valea Mărului, la 15 kilometri de Piteşti într-un sătuc pe malul stâng al Argeşului, cunoscut mie, satul meu natal Merişani aşezându-se pe trei văi, Valea Pribei, Valea Ţigăncii şi Valea Boierească pe celălalt mal, dar asta e altă poveste.

O adunătură de nebuni descinşi din buricul târgului direct în ograda ţaţei Florica, mama Marianei, speriind orătăniile şi vecinii. Noaptea şi-au petrecut-o în fânar, sub dogoarea ce stăruia încă în întuneric. Cântând, recitând şi descoperind-o vrăjiţi ca pe-o regină a nopţii pe Lady Mara, sora mai mică a Marianei ce parcă tocmai atunci înflorise.

Pupăturile şi comanda pentru toată masa a unui rând de Cinzano, din partea casei de bani ce era MarianaD, ne-au uns pe suflet, de­clanşând un fior general de voioşie. „Calul", cum o botezase Nae cu gura lui slobodă (gura şi nasul mobilau bogat patrimoniul lui de mândrie), era nevastă de vaporean, ne privea condescendent de la altitudine. De vârsta lui Ică, poate cu vreo trei ani peste mine, la rându-mi aveam cel puţin trei ani deasupra celorlalţi din jurul celor două mese lipite cu respectivul prilej.

S-a aşezat clar lângă Ică, pierdut nu cu firea, mai mult cu mâinile, fluturând expresiv în aura Marianei. Un joc pentru amuzamentul nostru,dar cine ştie.

La nouă, am plecat din barul ce închidea de drept peste o oră, despărţindu-ne. Doar eu, Nae, Ică şi MarianaD am depăşit clădirea teatrului şi în staţia de autobuz ne-am urcat în 8B, către destinaţia Papuceşti, la mine acasă.

Pe la doisprezece, băieţii s-au retras, navigând după o sticlă de Wiborova către casele lor. „Calul" a rămas. Eram de încredere şi-apoi, unde să pleci în creierii nopţii. Dimineaţa a prăjit nişte ouă, mi-a cerut un cearşaf şi un prosop, intrând în baie pentru un duş. A ieşit înfăşurată în cearşaful legat cu nod între sâni. Top-model curat!.   Etala un firesc deplin.

Experienţa mea în domeniu era nulă. M-a simţit şi, binevoitoare, m-a tras pe dormeză să-i fiu sprijin, sau drept recompensă pentru cuminţenia de peste noapte. Corpu-i longilin, parcă fără sfârşit, îmi curenta mâinile tremurânde, iar buzele descifrau un limbaj pe care n-aş fi crezut că-l pot stăpâni. Cearşaful a căzut de la sine amintin-du-mi o scenă dintr-o secvenţă de film a lui Fellini, cu o femeie goală etalându-şi publicitar pe o pânză la marginea autostrăzii per­fecţiunea sânilor. Ore în şir, decopertând rotunjimea fructelor în pârg, ne-am căutat disperaţi fără să ne putem întâlni cu adevărat vreodată. Ne linişteam şi o luam de la capăt. Cu degetele răsfirate, ca să nu pierd nimic, îi măsuram suprafaţa corpului devălmăşit, lăsat în voia mâinilor şi buzelor mele flămânde.

A rămas şi următoarea noapte, probabil să nu mă rănească. Nu bănuiam că există atâta delicateţe.

— Ioane, ne-am dorit amândoi prea mult, se mai întâmplă. I-am dat dreptate. Mi-a convenit să-i dau dreptate.

_* 

Ff. 76-80/ „In încheierea şedinţei a luat cuvântul tovarăşul secretar al Comitetului Judeţean de Partid Argeş, Comartin Grigore (Năstase n-a venit /aproces), care a trecut în revistă realizările tinerilor din judeţul nostru, arătând că aceştia au preocupări majore în toate domeniile de activitate, vârsta medie a clasei muncitoare din judeţ fiind de 22 de ani. După expunerea aspectelor referitoare la tine­retul argeşean, s-a adresat celor puşi în discuţie, concluzionând că din lipsa unei pregătiri culturale, educative, politice, ideologice, au apucat pe un drum greşit inspirându-se din ideologia burgheză, co-miţând versuri pesimiste şi de inspiraţie mistică, acte imorale, fiind predispuşi chiar să-şi trădeze «ţara şi părinţii» pentru o bandă de magnetofon (adâncă expunerea!). A recomandat colectivelor de muncă, organizaţiilor de tineret şi şcolilor unde aceştia îşi vor desfăşura activitatea în viitor să-i aibă în atenţie pentru a fi recuperaţi şi redaţi societăţii.

A arătat apoi despre adevăratele libertăţi democratice din ţara noastră şi le-a explicat celor în cauză drepturile şi obligaţiile cetă­ţeneşti ale tuturor tinerilor şi despre traducerea în viaţă a politicii PCR. A subliniat învăţămintele ce trebuie trase de către întreaga asistenţă şi în special de cei care sunt predispuşi să comită asemenea fapte, recomandându-le să se încadreze în procesul de învăţământ, în producţie şi să acorde atenţia cuvenită măsurilor luate de orga­nele de partid pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice şi politice, pentru a deveni cadre utile societăţii. "

* 

„Regimul comunist [zicea Comartin în rol de procuror (sau ce Doamne iartă-mă o fi fost — cu solemnitate) are puterea de a reeduca, are tăria să le ofere acestor tineri şansa de a înţelege că au greşit, şansa de a regândi viitorul prin muncă..." (Aşa să fi ajuns „Fenomenul Piteşti" în '71 doar năluca celui adevărat?... [Se dovedea doar năluca celui iniţial. C.V.])

* 

Aşa a şi fost, mult timp am regândit viitorul. Biroul UTC pe municipiu ne-a facilitat o excludere, tot în grup ca să gândim mai bine.

— Fără grijă, dacă sunteţi băieţi cumsecade, după un an sta­tutul vă dă voie să fiţi reprimiţi cu toate drepturile! Unele facultăţi mai liberale în convingeri n-au făcut careul pentru excludere, altele l-au făcut!.

Ne-au găsit şi locuri de muncă:

— Ionescule, tu eşti bun la Uzină, avem noi grijă să te dăm unui colectiv bun, o să ai banul tău, o să treci peste asta, o să uiţi!

Am trecut, m-am reinventat, am fost util, după atâţia ani învăţ să scriu. (aprinse cărţile, ca nişte gratii, inexorabile trasoare înfipte în inima mea, sub cupolă muguri de brad, fum înecăcios. aş putea să mă ascund ceasuri întregi de istorie, rămân cu spaima-ntre-bării, ca o bârnă carbonizată.   dirijabil suspendat în cer de scântei)

XVI. Frica de „Albaştrii". Pagini din carte

XVI. Frica de „Albaştrii" 

Azi am încheiat prima versiune a „Albaştrilor". E ca şi cum m-aş fi curăţat de straturile de zgură, ajungând în miezul memo­riei. Subiectul şi excursul lui n-au fost simple, ţinând seama că viaţa mea în raport cu dosarul propus a fost încercuită de scena­rişti. Filele dosarului, cele o sută nouăzeci, s-au dovedit nişte frunze devălmăşite de clorofilă. Presate între coperte de carton şi păstrate într-o arhivă sub umbra zidului, au strâmbat în consecinţă trun­chiurile firave. Nimeni dintre noi n-a ajuns cu crengile în albastrul cerului.

*

Există microfilm! Iarăşi am urcat scările CNSAS. O doamnă amabilă de la Direcţia comunicare mi-a dat această veste şi m-a programat pentru luni, 7 februarie. Oare găsesc ceva în plus, măcar paginile lipsă din dosar.

Să am răbdare că nu mai e mult.

                                                                                                 *

E deja luni. M-am înscris în registru la intrare şi aştept în faţa unui „Canon Micro-film Scanner 800" să mi se aducă microfilmul. In sala de lectură e un aflux mai mare ca de obicei. Treizeci-patru-zeci de persoane, majoritatea în vârstă. Sunt şi câţiva cercetători acreditaţi, tineri. Odată cu mine a intrat o faţă bisericească, un

zdrahon de doi metri, vânjos, a cărui barbă falnică nu reuşea să ascundă pomeţii obrajilor rumeni, plesnind de trai sănătos binecu­vântat de Dumnezeu. Condus cu politeţe, i s-a pus un scaun solid lângă fratele lui Antonie Plămădeală, mitropolitul ortodox al Ardealului, decedat în 2005, un domn fără haină monahală aşezat în faţa vrafului de dosare încă de la primele ore ale dimineţii. Au schimbat doar câteva vorbe, civilul interesându-se de convenienţă unde avea parohia prelatul. Undeva în Ardeal, nu am înţeles prea bine, după care cu pixul în mână şi-a continuat cercetarea, capti­vantă desigur, cunoscusem starea.

Marele preot, la propriu, şi-a mai fluturat un timp sutana prin sală, slobozindu-şi vocea limpede peste capetele cufundate în apele tulburi ale enoriaşilor de conjunctură. Fiecare cu viaţa şi dosarul lui. Nu prea l-au luat în seamă. L-am pierdut şi eu. Venise cel care mă preluase de la bun început cu o cutie de carton în mână, cât o carte ceva mai mică, neagră. Iacătă că se înnegrise acea parte albastră a vieţii mele! Am reuşit să citesc după ce a deschis-o, pe etichetă: AgFI 563

în timp ce scotea din cutie rola pe care era înfăşurat micro­filmul, mi-a spus ceva, izbindu-mă neplăcut cu o voce mărunţită, pe care iniţial mi s-a părut că n-o înţeleg prea bine.

—   Ştiţi, am derulat-o mai devreme şi nu am găsit dosarul dum­neavoastră. Să mai încercăm, poate nu m-am uitat bine. De unde cu puţine minute în urmă, aşezat pe scaun, gândeam admirând cumva cât de bine se organizase Securitatea, precum şi profesionalismul cu care aceasta a avut grijă de documente, fie ele şi fabricate, am constatat uitându-mă pe ecran calitatea îndoielnică a imaginilor. Punând la socoteală derularea foarte rapidă imprimată de cel care voia să mă convingă de buna lui intenţie — mărturisesc, în câteva zeci de secunde am fost stăpânit de dubiu. încercam să găsesc un unghi favorabil privind la ecran, dar era imposibil să mă descurc.

—   în fond, căutaţi numele dosarului? Un număr, după ce vă uitaţi?. Dosarul se numeşte „Albaştrii" şi ca titular e trecut Nicolae Radu.

—   Eu caut o cotă a deţinătorului, SRI, judeţ Argeş, cota 85085. Nu are legătură cu cota CNSAS sau numărul dosarului. în mod normal, microfilmele sunt aşezate în ordine, dar în această rolă nu se întâmplă aşa, poate nu e microfilmat dosarul dumneavoastră

—  Dar în banca de date există!... Cel puţin aşa mi s-a spus vinerea trecută. Şi în plus este scris şi pe dosar, am citit cu ochii mei: „Se microfilmează!"

S-a terminat derularea.

—  Am să aduc şi rola cealaltă, 562. Nu-mi convine. Deja fabric la rândul meu scenarii. Am rămas, după nefericitele mele expe­rienţe, cu neîncrederea în sânge. Dacă au şters atunci microfilmul, de ce n-au dispărut şi filele scrise? Multe. 190. E drept că s-au mai şi pierdut. Dacă l-au şters acum? După. Sau, pur şi simplu, cineva i-a sugerat funcţionarului CNSAS să facă într-un fel să nu ajungă mi­crofilmul la mine. Exclus, e prea mare riscul!

Ar trebui să constat o oarecare agitaţie în jurul meu; a venit şi cea care mi-a oferit vineri informaţia şi m-a programat pentru azi, a venit şi supraveghetorul, cel care mă cunoştea destul de bine din vizitele anterioare, acesta ştia că doresc să scot o carte pornind de la dosar, m-a sfătuit să mai las o cerere în baza căreia să poată soli­cita SRI Argeş precizările necesare... Nici în a doua rolă nu a găsit nimic.

—  Sincer îmi pare rău! N-am întâlnit până acum o situaţie similară.

_*

Nu mai am răbdare să aştept. Au rămas o mulţime de cuiburi în ţesătură, fire rupte în urzeală, unele dintre ele, altele grosolan înnodate, urme de scame, defecte de imprimare, astfel că întregul poate nu s-a alcătuit conform proiectului. Nici cu patruzeci de ani în urmă şi nici acum n-am reuşit să umplu burta şi braţele caraca­tiţei, să isprăvesc colajul. Se pare că simbolurile la care ne-am oprit atunci nu s-au întâlnit sub o zodie bună. Poate că sistemul cu ten­taculele lui lungi s-a recunoscut în braţele caracatiţei desenate pe peretele meu. Poate noi înşine ne-am speriat şi n-am insistat să găsim atunci sârma ghimpată, fără de care nu ne puteam isprăvi lucrarea.

Frica de albastru, atavică, i-a făcut să împroaşte, precum diha-nia adevărată de pe fundul mării, cu o pată de cerneală neagră, acoperindu-ne orizontul în care abia de întrezăream un firav petic de cer.

Şi aici, acum, în carte, am amestecat simbolurile: albastrul, sârma ghimpată, caracatiţa, într-un malaxor al memoriei cu securişti, in­formatori şi cu noi de-a valma. Ce relevanţă mai au numele infor­matorilor în pasta cenuşie care se scurge îmbibând dedesubtul pa­ginii?... M-am hotărât. Până la urmă n-am să transcriu niciun nume. Dacă cititorul nu vrea să rămână cu mine, poate decide singur cău­tând în documentele facsimil de la sfârşit sau direct în arhivă. Cartea mea se opreşte aici. Sunt de acord, ar putea continua.

Aşa cum spuneau şi primele două cititoare ale manuscrisului meu, Ana şi Fleur, personajele încă nu sunt îndeajuns conturate. Sub pielea lor transparentă, carnea nu e îndeajuns de albastră, oricum e puţină, rar se văd visele şi uneori lipseşte coloana vertebrală sau doar o coastă. Se mişcă în pagini ca nişte umbre. Nu doresc mai mult.

Voi deschide la sfârşit, aşa cum am promis, „Celălalt dosar al albaştrilor". Orice personaj implicat poate să contribuie pe măsura lui cu un text scris, se poate împlini după cum doreşte. De astăzi, 4 martie 2011, l-am deschis. Invitaţiile au fost lansate mai demult şi aştept să numerotez filele.

Vis împlinit. Melbourne 2015

          Sar peste întâmplǎrile urâte care ne descumpǎnesc, venind cǎtre noi ca o apǎ murdarǎ și aleg sǎ scriu azi din mai multe motive, despre finala primului turneu de Grand Slam din acest an, adevǎratǎ sǎrbǎtoare a sportului nu doar a sportului alb.

          Asemeni sutelor de milioane de locuitori ai planetei, mǎ așez confortabil în faţa televizorului LED, pregǎtit sǎ urmǎresc spectacolul confruntǎrii dintre cei doi coloși. Nu am cum s-o denumesc, confruntarea amazoanelor, chiar dacǎ e o finalǎ femininǎ și fiecare dintre cele doua are fǎrǎ îndoialǎ frumuseţea ei personalǎ. Desigur îmi pare rǎu pentru Simona Halep cǎ nu a reușit sǎ strice finala așteptatǎ de toatǎ lumea. Dar în același timp premizele echilibrului, generator de tensiuni și emoţie, sunt asigurate când disputa este între locurile 1 și 2 din clasamentul ATP al momentului.

          Cu piesele albe, rusoaica Maria Sarapova îmbrǎcatǎ în roșu. Cu negrele, Serena lui Williams în echipament galben. A pornit ceasul. Dinspre turnuri, trasoarele Serenei se dezlǎnţuie. Liniile terenului se prelungesc în extensie dornice sǎ atingǎ traiectoriile ţintite ale mingiilor. Sharapova rǎspunde cu nebunul (ofiţerul sub acoperire) și reușește câteva scurte mângâind cu biciușca crupa calului.

          La 3-2 pentru Williams se pornește ploaia. Acoperișul arenei se trage în câteva minute, iar copiii de mingii în douǎ șiruri paralele, din spate cǎtre fileu cu prosoapele în mâini, șterg bine antrenaţi picǎturile de ploaie pe suprafaţa albastrǎ a terenului de joc.

          Se reia cursul primului set. Economicos, în mișcǎri puţine, rǎsuflând greu, Williams înainteazǎ ca un tanc american Abrams pe câmpul de luptǎ. 4-2, 5-2, 5-3, 6-3. Știu de pe surse, nu s-a vǎzut la televizor cǎ în pauzǎ, pe Maria Sharapova a sunt-o Putin. Probabil cǎ a ameninţat-o cǎ el cu mâna lui o deconspirǎ dacǎ dǎ atât de ușor satisfacţie inamicului.

          Începe setul al doilea. Meciul se aprinde. Ţipǎtul Sharapovei slobozește toţi decibelii înalţimii ei de regina slavǎ, dar nici Serena nu-i mai puţin grozavǎ ca panterǎ. Se merge cap la cap. 1-1, 2-2, 3-3, 4-4, 5-5, 6-6. În tie-break 7-5 pentru Serena Williams. Pe o pajiște albastrǎ o gazelǎ negrǎ ţopǎie fericitǎ.

          La premiere:

          “Felicitǎri MARIA, mai ai timp sǎ recâștigi aici!”

          “Felicitari SERENA pentru cel de-al 19-lea titlu de Grand Slem!” Mi-a plǎcut amintirea spontanǎ a micuţei Serena: 

          “Eram pe teren, cu o rachetǎ, o minge și un vis…”

Sânge albastru

Fumul intrǎ în imagine strecurându-se

în rotocoale vineţii.

Calculatorul toarce impersonal

Ceaţa acoperǎ golul dintre cuvinte

Abia de simt între degete sârma ghimpatǎ

pe care calc într-un echilibru precar

Lupi albi înfometaţi adulmecǎ în aer

lacrima inconsistentǎ a sângelui.

Roua cade în iarbǎ,

stropi de sânge albastru

înfloresc flori de gheaţǎ

pe fereastra din cer.