Reclama ce se derula dupã ȋncheierea emisiunii lui Toma
nu mai avea de gȃnd sã se termine. Cei aflați pe insulã puteau sã vadã ecranul
uriaș de oriunde și fuseserã captivați de imaginile acelea vii care nu știu
prin ce ȋntȃmplare ajunseserã sã fie difuzate. Automat toți Tobȃrlanii și-au
ȋndreptat pașii spre cȃrciuma lui Nilã. Țața, traversase strada de la Crucea de
piatrã ȋmpreunã cu șomerițele ei. Dãduse faliment, dar curtezanele nu plecaserã
nicãieri. Unde sã se ducã, mãcar acolo aveau un acoperiș, ȋși retrãiau
amintirile.
Petre parcã atunci o descoperise pe Veronica și se așezase
lȃngã ea. Unchiu Gogu o ținea pe genunchi pe Lenuța, nu mai erau scaune, și-și
umplea ȋntruna paharul degustȃnd minunatul alcool fabricat din transportul
ilegal de portocale, migdale și lãmȃi, operat de Cornel. Abia sosise Cornel. Fiind
singurul care-i cunoștea pe cei din reclamã, ȋși cioplise o nuielușã de alun și-i
deconspira pe rȃnd, cȃnd apãreau ȋn filmulețul cu manifestãrile de la prima
ediție.
– Cornele mamã, ãla cu creastã de cocoș și cu barbã al
cui e? Și blonda aia cu sãnul dezgolit ca sã se vadã tatuajul, din neamul cui,
tot de pe Țiganca? Ǎla tuns pe piele e Dragoș al lui Burtilã?...
Crainicul, cred cã Alin, nu-i cunoșteam vocea, dãdea
amãnunte cum se pot cumpãra biletele pe
internet. Ce posibilitãțile de cazare existã. Ȋn ofertã apãreau, atȃt camere confortabile
oferite de localnicii mai ȋnstãriți cu acces la piscinã, cȃt și Casele Lupeștii.
Fosta Casã a agronomului se transformase ȋn hotel. Ȋn plus exista un autobuz. La
nevoie putea sã-i transporte la vilele din Valea Ursului sau Bãiculești.
Maria cu capodul ei de mãtase verde descoperindu-mã ȋn
mulțime mã privi ȋndelung și odatã izbucni:
– Eu vreau ȋn patul Lupeștii! Ca la un semnal și-au
dat drumul dorințelor toți.
– Mergem și noi! Vacarmul devenise greu de stãpȃnit.
Ȋn fond ce-ar fi sã facem o Comferințã comunã la Casa
Dogarului Arena?
2
Tata, vroia ȋn epilogul romanului sã adune toate
personajele de pe insulã ȋn studioul lui de televiziune ȋntr-o adunare-conferințã
de demascare publicã a lui Tobȃrlan, pentru intransigența și veșnica lui
nemulțumire. Fiecare personaj avea la dispoziție un numãr de pietre egal cu
vȃrsta, și, dat fiind cã locul permitea, toate grãmezile erau egale ȋntre ele
ca judecata nici-unuia dintre judecãtori sã nu atȃrne mai greu ȋn luarea
deciziei.
Tata-mare era o fȃntȃnã adȃncã.
Ȋmi ȋnchipui cȃnd piatra i-ar fi izbit trupul inconsistent,
neopunȃnd rezistențã, s-ar fi auzit plescãitul ca ȋn oglinda unei ape!
Dincoace ȋn ograda de la Casa Dogarului Arena se
puneau bazele unei altfel de Conferințe,
"despre tradițiile și locurile Merișanilor, despre responsabilitatea lucrurilor
care ȋți plac, despre familie și despre prieteni adevãrați, despre pasiunea
sufletului și despre patimile trupului.
Despre muzica bunã, mancare la ceaun, vin curat tras ȋn oale de
pamant, pe care il bei pȃnã dimineața și nu te doare capul. Despre
cuptoarele, plitele ȋncinse, mai ȋncinse decȃt pãlinca adusã de
la mama ei, zãcutã ȋn butoiul din beciul dogarului. Despre copiii care se joacã
pe deal ȋn timp ce rockul se ȋmprietenște cu satul." (abia acum mi-am dat seama
cã acolo pe insulã n-am vãzut picior de copil. Nimeni nu se gȃndise sã ȋsi
aleagã ȋn cer raiul copilãriei de pe pãmȃnt!).
N-a fost nevoie de nici un vot. Discuțiile se
ȋncinseserã dar erau unanime. Toți doreau o Conferința comunã la Casa Dogarului
Arena ȋn Merișani și cereau sã ȋnceapã demersurile. Doar Tata-mare rãmãsese ȋn
chilia-coverga lui sã se roage. Oare sã se roage? Cui sã se roage? Mȃndru cum
era n-avea cui? De la o vreme un guștere se aciuiase ȋn chilia lui.
Sarcina de a negocia cu Alin ȋi revenise lui
Tata. Nu era de loc simplu. Au schimbat emailuri ȋncercȃnd sã armonizeze cumva
lucrurile, dar prea erau ȋncãlcate toate normele. Dumnezeu, n-ar trebui deranjat...
Oare El nu are nimic de zis?
Aici am intervenit eu. Un scriitor ȋntotdeauna
poate s-o ȋntoarcã din condei. Altfel de ce s-ar mai scrie ediția II-a la o
carte. Le-am propus pentru refacerea compatibilitãților, ȋnainte de Conferințã sã fie organizatã o competiție sportivã.
Sportul are proprietatea sã elmine diferențele de gȃndire dintre oameni, le
ȋmblȃnzește aducȃndu-le la un numitor comun, regenereazã resurse și energii.
Miza era Tobȃrlan. Alin și ai lui luptau
pentru veșnica lui pomenire, pentru tot ce credeau ei cã lãsase bun, iar ceilalți
voiau sã-i demaște veșnica lui nemulțumire
Am ales rugbyul nu pentru cã ar fi
sportul cel mai frumos cu toate cã ar putea fi, ci pentru respectul pe care
și-l aratã ȋntre ei jucãtorii. Dacã vrei sã ȋnaintezi te uiți ȋn urmã, dai pasa
doar ȋnapoi. Nimic nu-i ȋntȃmplãtor, trebuie sã gȃndești cu iuțealã, sã alegi, sã
fii inspirat dacã vrei sã ȋnscri ȋn terenul de țintã eseul. Desfãșurarea aceea teribilã
de forțe, cea mai sportivã dintre toate, nu se lasã niciodatã cu accidente.
S-a convenit pentru cã ograda dogarului era ȋn
pantã un amfiteatru natural numai bun pentru spectacole, meciul sã se
desfãșoare nu departe, ȋn parcul imens ȋnconjurat de zidurile groase ȋn care
ȋncã se mai ghiceau desenate de tulpinile copacilor aliniați, vechile alei pe
unde se plimbase Carol cu Lupeasca.
Era acolo un teren de fotbal ȋnobilat de
Dobrin. Te trezeai cu el coborȃnd dintr-o mașina. Ȋntr-o jumãtate de orã se
ȋncropeau douã echipe cu Burtilã, Tel, Mișu, Orvan, Voica, Titã, Moț Motoreta și Tibișinã fotbaliști adevãrați ai
Avȃntului! Cȃștiga totdeauna echipa la care juca Dobrin. Dupã meci, Gȃscanul
plãtea un butoi cu bere la Mat din care beau pe sãturate ambele echipe.
Ce viațã ce lume domnule!
Au ridicat buturile de o parte și de alta a
terenului, ȋnalte pȃnã la cer și ȋntre buturi cu tehnica modernã de ambele pãrți
au pus printr-un joc de lasere holograma lui Tobȃrlan.
Mãcar nu se mai arunca
cu pietre!
Mãcar balonul era oval!
