când vine moartea

când
vine moartea
şerpeşte
ca viţa
de vie
în care
s-a uscat
vinul…

Ro.mânia trezeşte-te

Bucureşti, 5 februarie, ora 21. Ora astrală. 300000 de smartphonuri se aprind odată, ridicate deasupra capului. Piaţa Victoriei pare o prelungire a Caii Lactee. O imagine sublimă a renaşterii spiritului poporului român, păstrător şi apărător al valorilor. Parcă aud vocea bunicei mele Păuna în urmă cu 60 de ani:

–Copile, în viaţă cel mai important e să nu minţi şi să nu furi!... Dragnea n-o fi avut bunică?

Scara Richter a televiziunilor

Scriam în 4 februarie 2013 pe blog Scara Richter a televiziunilor:

             Televiziunile de azi, pe o scară Richter a dezastrelor, s-ar clasifica pe locuri fruntaşe, mult deasupra Televiziunii române din tinereţea mea, compatibilă cu cutremurul din 4 martie 1977. Vreau să fiu cât mai obiectiv. Scot din grila de programe, emisiunile omagiale cu limbaj de lemn. În acele ore citeam o carte, mergeam la un film, la Cenaclul Liviu Rebreanu, la o plimbare pe Trivale cu prietenii.

            Dacă mă întâlneam însă întâmplător pe stradă cu unul din monştrii sacrii coborâţi din televizor, fie că era Mircea Albulescu, Radu Beligan, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Stefan Iordache, Marin Moraru, Maia Morghestern, Dem Rădulescu, Olga Tudorache, Marcel Iureş, Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu, Amza Pelea, Victor Rebengiuc, Tamara Buciuceanu – o armată întreagă, doar din generali – tresăream luminându-mă. Îmi cer scuze că nu i-am trecut pe toţi în ordinul meu de front. Aceştia mi-au venit acum în minte. Mulţi au primit deja aripi de înger şi ordinul Crucea din cer.

            Cu ce rămânem după ce unda de şoc a Antenei 3, sau Romaniei TV, ne izbeşte din toate părţile supurând din ecrane valuri de mizerii, zoaie şi minciuni, 24 de ore din 24, precum vulcanii noroioşi? Ca să fiu obiectiv, ce să scot din grilă? Sinteza zilei, În gura presei, Subiectiv, Punctul de întâlnire de la Antena 3, sau Ediţia de seară, România la raport, ediţiile incendiare şi bombele fâsâite ale României TV, ? Cu ce rămânem, cu Ghiţă, Ghiţă, Ghiţă...

Oare aş avea aceeaşi tresărire luminoasă, dacă m-aş întâlni pe stradă azi cu Gâdea, cu Mircea Badea, cu Ciuvică, Razvan Dumitrescu, Ciutacu, Liliana Ruse, Andreea Creţulescu?...

Constat că din 2013 nu s-a schimbat nimic!... 

Ba da, ordonanţa 13 a hoţilor!

Altă întrebare

În toamna lui 68, când trupele sovietice au trecut graniţa în Cehoslovacia aducând din străfund de Siberii fiori de gheaţă şi aşternând Crivăţul peste primăvara lui Dubcek, mă aflam soldat în Remetea Mare, lângă Timişoara. Mai erau câteva zile până să predau uniforma şi bocancii, ca să pot lansa pe Bega valiza mea de lemn, să nu mai am grija ei pe tren la întoarcerea acasă. În ziua aceea curierul unităţii ne-a adus corespondenţa şi am resimţit pe viu citind scrisoarea, arsura Crivăţului. Murise bunicul.

Când a murit tata, aveam opt ani, primise în piept în cel de-al doilea război un mănunchi de decoraţii dintr-un obuz rusesc care explodase în spatele frontului alături de staţia lor de transmisiuni. A avut noroc. Ceilalţi trei camarazi n-au mai ieşit din groapă. El a mai trăit zece ani cu medaliile lui înmugurite în plămâni.

După moartea tatălui meu, bunicul Tobârlan a rămas să-mi răspundă la întrebările grele pe care nu i le puteam pune mamei, nici măcar când se oprea din plâns. Spre exemplu, de ce medaliile tatei de fier rămăseseră în piept cu toate că umblase prin spitale să le scoată şi să le pună la rever. Ştiam cum arată o medalie, o văzusem într-o casetă cu valori a bunicului, din primul război, aşezată într-un dulăpior la capătâiul  patului de  care se sprijinea el când citea întins pe spate, România liberă. Îi ura pe ruşi.

N-am putut să ajung la înmormântare. Am ieşit la raport, dar comandantul mi-a explicat că trebuie să înţeleg că suntem mobilizaţi în cazarmă şi aş fi declarat dezertor. Ni s-a prelungit armata. Unii grăbiţi apucaseră să-şi lanseze deja valizele pe apa Begăi. De a mea nu m-am mai putut despărţi. Am tras de ea la liberare pe drumul întoarcerii, după două luni nesfârşite de ciclu trei, gândindu-mă că-i numai bună pentru manuscrisele lui tata pe care tata-mare le ţinea într-o ladă în podul casei bătrâneşti.

Nu le-am mai găsit. Unchiul Petre le coborâse şi le folosise să aprindă dimineaţa focul în sobă. Tata înainte să moară începuse să scrie un roman al familiei intitulat Tobârlanii.

Aici am vrut să ajung căci facebookul mi-a scos de dimineaţă în cronologie ca amintire, coperta Guşterelui, romanul meu şi al Tobârlanilor la care ţin atât de mult, pe care tata nu a avut timp să-l termine.

Astăzi atât. Mă grăbesc să postez. Acuşi-acuşi se lasă întunericul şi trebuie să plec la miting. Mi-a rămas gândul că răul etern când vine, vine de la ruşi. 

Ştie cineva dacă sunt ruşi în guvern?

Corabia şobolanilor

Pe valurile mulţimilor ieşite în stradă, corabia şobolanilor roşii pare să fi luat apă. Grupurile de ultraşi antrenaţi în curtea lui Dinamo şi instruiţi se pare  la Rin Grand Hotel, după cum spun unele posturi de televiziune, au fost trimise să spargă demonstraţia celor 150000 de oameni paşnici care cereau retragerea ordonanţei de urgenţă a hoţilor. Dar ultraşii, sub influenţa minţilor înfierbântate de droguri, după cum spunea doamna ministru de interne, au greşit ţinta şi au lovit cu petardele fix în babordul propriei corăbii.

Debusolat echipajul de mateloţi de la guvern în frunte cu Grindeanu şi amiralul Dragnea şi-au pus toţi costumele de scafandrii şi s-au dat la fund. Nu i-a mai văzut nimeni de două zile.

Unul dintre miniştrii, Florin Jianu, mustrat de conştiinţă, nemairezistând la imposturi şi minciună, flutură deasupra capului o demisie de onoare ca pe un drapel alb. Iar ministrul nopţii, Florin Iordache şi-a luat o pauză de la serviciu delegându-şi atribuţiile, ca să meargă să se consulte cu Ghiţă în cauză cum să răspundă la „altă întrebare” pusă de Codruţa.

Drăguţa de ea, i-a cerut nu doar acte din minister cu privire la ordonanţă, ci pe deasupra diploma de la facultatea din Bălţi să-i vadă notele, că vorbeşte ca un cioban la stână cu oile şi suspectează că Florin Iordache, ar fi modificat pe şestache şi normele la limba română. Deh, drumul în Bălţi durează o săptămâna…