Atunci
când gândul şi faptul se împacă
într-o benefică năucire continuă
În
spaţiul dintre cuvinte e de găsit însuşi poetul, de aceea e făcut acel spaţiu
pentru ca să aibă poetul pe unde respira de atâta broboadă a sufletului şi a
minţii. Poetul e rupt de cuvinte tocmai ca să le poată pieptăna adăpa el nu dresează
şi nu călăreşte cuvinte ziua-n amiaza mare nu el îi bâzâia luminii să treacă pe
o altă frecvenţă să se facă subversiv cum plouă. Nu-l poţi citi pe poet pentru
că el n-a fost niciodată dacă e de găsit e doar din pricină de ploaie odată
pornită judecând aspru lumina.
Pornind a scrie despre o carte, mai
rar ţi se întâmplă să-ţi iasă poem, astfel încât trebuie să o iei de la capăt, de
unde o fi el acel capăt asta în caz că ar trebui să existe, iar dacă nu atunci
de oriunde din cuprins.
Cântărind esenţele, după ce iniţializându-le
în felul său bine definit, Ion Toma
Ionescu evită să aibă o busolă sau un gps cu care să călătorească zările
înţelesurilor. El trăieşte pur şi simplu în confortul stupului propriu, de unde
„ceară şi miere”, iar de acolo dă
lumea peste cap după legi încă neomologate, poate chiar neinventate, dar care
funcţionează.
Este remodelat universul nu neapărat
din vreo ambiţie ci mai degrabă din bună-voinţă. Atunci când se ajunge la
anti-arhetipuri, sau neo-logisme, în loc de cea mai vagă urmă de surpriză se
întâmplă trecerea mai departe, de pe o linie de probă pe alta, de fabricaţie.
Produsul este de regulă halucinant, niciodată previzibil.
A se vedea cum răstoarnă poetul, ca
pe un cuplu de forţe, un cuplu de simţuri, în „poem alb”: „de atâta alb răzvrătit/ mă dor ochii/ privesc fix şi
aştept/ să-i ţâşnească/ miresei prin rochii/ uraniu îmbogăţit// la un capăt al
ceţii/ privesc fix şi aştept/ un concept încolţit/ din fum de ţigară/ viscolit
în cafeaua/ amară a dimineţii// privesc fix şi aştept/ (ca)trenul încărcat/ cu
metafore/ ieşit de pe şine/ înzăpezit undeva/ între coline veline…”
Jocul imagistic nativ deloc naiv
doar aparent ca datul pe tobogan ori în montagne-russe, îi este caracteristic
poetului şi pare a nu avea limite, ceea ce e perfect… „nu e decât/ un ghem/ de
lână/ care/ se desfăşoară/ rostogolindu-se/ în ghearele/ unei pisici/ jucăuşe//
numai tu vezi/ obstinat până/ dincolo/ de departe/ că cea ghemuită/ e o zână/ cu
degete lungi/ şi manichiură/ îngrijită/ nu/ blâna/cruda/ moarte…/ şi ajungi/ să
te luminezi/ te îndoi/ de mamă/ de copil/ şi de ploi/ te cobori de/ umeri// şi
nu mai crezi/ că lâna-i de aur/ în ghem…/ firul se rupe şi/ nu rămâne/ nimic/
din tezaur// …degeaba numeri/ din doi în doi/ înapoi” (viaţa ca o pisică sălbatică).
O exaltare lirică îndreptată spre
autodepăşire provocând această „aguridă”:
„sunt cel mai iscusit vânător// vânătorul ne nopţi/ dintr-o vamă/ dacă-mi
intri-n vizor/ şi sunt strugurii copţi/ gloanţele mele/ de-argint/ n-au nici
tată/ nici mamă// sunt cel mai îndrăgit vânător// vânătorul de nopţi/ dintr-o
dramă/ am în vizor/ numai struguri necopţi/ aguridă/ fără tată şi mamă/ şi-n
piept/ port un glonţ de aramă”.
Dacă e să găsim o explozie,
fiind oricum pe tărâm minat ideatic, de aflat că se poate la tot pasul; eu m-aş
ancora de „insurgenţă”: „opriţi
larma vocalelor/ ţipetele lor deşănţate/ exacerbează/ păcatele şi trufia// cu
umilinţă/ consoanele/ sunete oarbe/ aproape mute/ secerate de gloanţe/
îngenunchiate/ în faţa porţilor/ se vor ridica/ mărşăluind/ în cadenţă/ pre
limba morţilor”.
Concisă conclusivitate: „sumă de
poveri/ încovoiate sub nopţi/ ceară a mierii…” (haiku).
Vrându-se – sigur vrându-se?...
fiind una dintre cele care chiar sunt, de fapt „definiţie poetică”: „sherezadă/ virgină/ ispitind/ în surdină/ o
mie şi una/ de nopţi// are inimă/ cu aripi/ şi sept/ de ceară/ flacăra-i/
trece/ de pe umărul/ stâng/ pe cel drept/ ca un lingou/ de povară// poezia e în
ciorchinul de struguri/ copţi/ zdrobit/ de steaua/ alcor/ într-o/ groapă de nor/
şi vinul/ ţâşnit din apă// îl bei/ sau te bea”.
Ceea ce mă cutremură: „doar în
noaptea învierii/ sunetul clopotelor/ intră în carne/ precum lumina/ prin
cuiele/ lui hristos” (noaptea învierii).
Şi: „îngerul/ introvertit/ se fereşte să treacă/ pragul luminii…/ nu se
îngăduie/ zidit// dar lasă însemn/ în troiţe/ de vânt/ cruci din lemn/de
salcâm/ înflorit” (îngerul).
Întotdeauna cauţi „cuvintele”, dar se întâmplă ca ele să
vină de la sine, trec pe lângă tine, agaţă-le, nu trece indiferent mai departe:
„nu eu sunt/ cel ce a împărtăşit/ această taină/ căci însuşi el/ întâi a
rostit/ apoi şi-a dezlegat/ păsările gândului/ să aprindă înţelesul/ vorbelor
sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt fiinţe”.
Ceea ce neapărat trebuie spus dinspre şi despre Ion Toma Ionescu, este „credinţă”: „s-a ridicat umbra/ de la
picioarele mele/ ca o flacără vie/ înconjurându-mă/ şi mi-am zis/ se poate să
fii/ o singură dată/ şi să arzi/ de mai multe ori”. Da!
Daniel Marian
