16. umerii ploii
joi, 12 august 2021
III. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu
miercuri, 11 august 2021
Un comunicat important pentru lumea Guşterilor.
Se pare că Guşterele
meu ediţia III-a, şi-a găsit în sfârşit rezolvarea. Editura Hoffman vrea să se
îngrijească de creşterea şi educaţia lui sentimentală şi îşi propune să-l
scoată în lume la toamnă, cam prin octombrie, când se numără Tobârlanii şi e
sezonul de nunţi... într-un tiraj semnificativ aşa cum mi-am dorit. Mulţumim
domnului Ştefan Mitroi, cel mai mare prieten al meu, pentru generoasa recomandare şi să le urăm potenţialilor
cititori în viitorul apropiat, casă de piatră cu Tobârlanii!
marți, 10 august 2021
II. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu
10. cosașii
ei nu lasǎ viaţa în
agonie
o reteazǎ dintr-o datǎ
bat gura coasei
temeinic
o mângâie ca pe prunci
în somn
şi numai când sunt
siguri
cǎ sângele
nu va curge sub
tǎieturǎ
mǎsoarǎ câmpul
pendulând coasa…
cuminecătură
închinată
din trup
11. de-a baba-oarba
sângerez de un ochi
nu ştiu care
cel cu noroi
cel cu soare
cel înţelept
cel nătâng
fratele siamez
al ochiului stâng
ochiul meu
de sărbătoare
cu care plâng…
tu ţi-a trecut
numai chipul
cingătoare
văzului meu
erai
nisipul
jumătăţii
mele
de zeu
12.silenţioasele elicoptere
silenţioasele
elicoptere
ale iernii
aterizând
la punct fix…
caldarâmul cerului
înghiţind
paşii ce trec
spre vecernii
și controlorul de
trafic
înebunind
ecranele radar
cu muzica rock…
îngerii petrec
împărţind
întuneric
în ţara de foc
13. soldatul
l-am vǎzut
într-o dimineaţǎ
un soldat
cu pas rar
trecând peste câmp
mǎsurând brazdele
cu talpa bocancului
încredinţat
dupǎ atâţia ani de
rǎzboi
cǎ talpa bocancului
este singura
unitate de mǎsurǎ
valabilǎ
14. troiţǎ de aer
mi-a rǎmas
o troiţǎ de aer
rod carii
lemnul
mineral
și-un val se sparge
într-un vaier
și piatra
scade
ancestral
rod carii
lemnul
mineral
mi-a rǎmas
o troiţǎ de aer
și costumul de zale
al cavalerului
pe cal
15. strigǎtul
acest strigǎt de
asfalt încins
sub ninsoare
l-au gǎsit soldaţii
scormonind
cu baionetele lor…
duios unul
și-a scos mantaua
acoperind lǎtratul
mitralierei
cu trupu-i trandafiriu
e bine și cald
sub
manta
troznește
iarba
și
se subţiază
ceara
cuvintelor
(Glonţ de argint)
luni, 9 august 2021
Trei surse
"Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la ”adulter” la ”schimbarea de ochi”, de la ”glezna apei” la a pipăi ”carnea umbrei” sau sânii femeii ”cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre ”vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la ”agresiunea” frumuseții: înflorirea cactusului care nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă ”floarea de suflet” din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare."
Adrian Alui Gheorghe
duminică, 8 august 2021
Sportul are puterea să schimbe lumea
Ce
ciudată e viaţa! Ascultam imnul naţional al Greciei, privind transmisiunea de
la Tokio a încheierii unei olimpiade triste, desfăşurate în condiţii speciale, fără
spectatori, şi, în spatele măştilor
japoneze care dansau, cântau şi radiau o bucurie simplă, vedeam în locul flăcării
olimpice, flăcările ce ardeau pădurile Greciei,
ţară unde s-au organizat în antichitate pentru prima dată Jocurile olimpice, în
cinstea lui Zeus.
Totdeauna
în concepţia şi credinţa mea japonezul a locuit ca un supraom. Imobilitatea,
expresia invariabilă a feţei, într-o diversitate de ipostaze, mă
copleşeşte şi acum prin distanţarea pe care o impune faţă de terestru. Ceva
supranatural de zeitate retrasă, înzestrată cu posibilităţi fizice şi
spirituale de neatins, iradiază de sub mască.
Poate la capătul acela de lume
dinspre soare răsare s-a pregătit de milenii omenirea să întâmpine neclintit
forţele necunoscute ale universului, să potolească zbaterea înfricoşată de
animal hăituit, ascunsă în miezul pământului.
Este pentru prima oară de când pandemia
severă a cuprins planeta şi lumea întreagă s-a reunit ca să demonstreze că
spiritul olimpic nu poate fi înfrânt.
Imaginile de o frumuseţe aparte, împărţite
între tradiţie şi modernism, erau mereu contrapunctate ca un laitmotiv de
secvenţe cu tribunele goale, sau o salcie plângătoare atât de verde umbrind luciul
senin al apei. Şi cât de tonifiantă era îmbrăţişarea dintre un învins şi un învingător
pe acelaşi podium al speranţei! Şi mi-am zis atunci că sportul este singurul
care are puterea să schimbe lumea.
În final am văzut copii şi părinţi alergând
pe role sau pe biciclete într-o cursă continuă pe piste, sau pe esplanade, pe
acoperişurile caselor, într-o unică direcţie, cap compas Turnul Eiffel.
În marile pieţe ale Parisului ieşiseră deja
să-i aştepte pe bicicliştii, purtători ai flacăra olimpice, spectatorii fără
măşti ai celei de-33-a olimpiade moderne, Paris 2024.
Poate până atunci reuşim şi noi ca români
să mai schimbăm câte ceva!