76. poetul e un soi de pilot
poetul e un soi de pilot
la manşa avionului său supersonic
lansând pe cerul albastru
fumul alb
cei mai mulţi rămân piloţi
cu ochii ţintă
pe ecranele ceasurilor
urmărind cum cresc bionic
unghiile pisicii
în torsul întins pe bord
doar aceia care fac lupinguri
şi tonouri în picaj
văd în cristalele de gheaţă
firul de aţă subţire întins
poezia în vers alb
coboară din cer
pe scripeţi
de ceaţă…
dincolo coco
chanel zâna
descinde discret
în acelaşi parfum
în același rondel
în același sonet
din acelaşi arţar
din același alean
din același brumar
din același muntean
pe scara ei de mǎtase
meteorologii au prognozat
după ora şase
cod galben de ninsori
institutul blecher a necrozat
noaptea poeziei
în zori
în tramvaiul 26
77. cornete de hârtie
senectute...
mă striga bucuros tunând
într-un cornet de hârtie
poetul suciu
care tocmai postase pe facebook
o bucată de poezie
postmodernistă
răsturnată pe spate
cu picioarele lungi
suple şi uşor depărtate
proptite în zid
înghiţind nesătulă like-urile
pe caldarâmul suav
al patriei europeea
tocmai ce călătorisem
în hiperboreea
înconjurându-mă de cărţi
aşezându-le riguros
în rafturi pe toţi pereţii
până ce suciu
cu tumultul lui tineresc
certificatul ornis şi
sticleţii la purtător
mi-a explicat că sunt falsuri
n-au valoare stilistică
şi sunt degeaba
la fel ca morţii noştri
din revoluţie n-au viitor
nu venise singur
era cu jack daniel
marele poet născut
în septembrie cinci
1850 lynchburg
tennessee united states
eliberase raftul de sus al bibliotecii
şi rupând filele cărţilor
făcea cornete
îl auzeam ca prin vis
senectute pâlnii
să facem pâlnii
timpul curge
nescris…
78. nord
ca și cum
cusătura unei răni
însemnase muntele
și muntele îngenunchiase
la căpătâiul timpului
continuam să înaintez
gândeam că voi obosi curând
și sleit de puteri
voi cunoaște umbra
înainte să însereze
noaptea sângera
întinsă stelele
lunecau sub tăceri
dinadinsă luna de nicăieri
își amânase răsăritul
nu mai știam ce-a fost scris
exista acordul părţilor
mă bizuiam pe joc…
cu puţin noroc aș fi putut găsi
nordul hărţilor
79. biblioteci virtuale
privind dint-o parte
ochiul meu desenează
un vitraliu de frunze
galben-roșii
mișcate de îndeletnicirea
stăruitoare a unor vrăbii
patru-cinci
niciodată nu ai
o estimare exactă
nu le poţi număra
prinse în jocul
unei gimnastici
aparent dezordonate
ce leagă zborul scurt
într-o logică doar de ele știută
copacul acela e un soi
de bibliotecă
poate că vrăbiile mele
în sala lor de lectură
citesc cu pasiune
cărţile fundamentale
par concentrate
să înţeleagă semnele
hieroglife invizibile
ochiului meu imund
sunt straturi a căror
fior sau sens
trebuie recuperat
și așezat pe rafturi
într-o ordine anume
mișcând cu ciocul
deschid tainiţe
legături noi
încă neexplorate
norduri
când și când
par a fi descoperit
o imagine unică
o metaforă nepereche
și se strâng
ciripind
s-o împărăţească
împreună
ore întregi
cu o încântare vizibilă
lipsită de patimi
apoi într-o detașare
dementă
fiecare se retrage
în nordul de înger
80. viaţa e mai complicate
viaţa e mai complicată
decât povestea câinelui hachi
întâmpinându-și stăpânul
în faţa unei gări prin care trec
trenurile la ora fixată
până când într-o zi
trenul lui n-a mai sosit
dar hachi a continuat
sǎ revină așteptând
la aceeași oră
nouă ani la rând
azi l-am văzut pe hachi
stând direct pe traverse
cu privirea lungă aţintită
paralel între șine
mecanicul i-a ghicit
lucirea neagră golul din ochi
și a oprit locomotiva
câţiva metrii în faţa lui
ca altădată de la bord
a coborât stăpânul
l-a luat pe hachi și-au plecat
amândoi pe camp
81. toamna patriarhului
în timp ce compuneam aceste
stihuiri
s-a stins garcia marquez...
aruncasem năvodul
de frunze verzi
spălate de ploaia nobilă
din macondo
visătoare
și limpede precum veșnicia
şi în jocul acela îl închipuiam
potrivit
pe garcía márquez
un domn foarte bătrân și cu niște aripi enorme
recompunând grăbit
cu respiraţia înfierbântată
ultima pagină
a veacului de sigurătate
erau rânduri întretăiate
șir de cuvinte intraductibile
zbatere a unei păsări
ce simte golul din aer
la ultima răsuflare
captiv în ţinuturile nordului
cu urma sângelui său
pe zăpadă
începuse deja să scrie
cronica unei morţi anunţate
într-un alt veac
mai lung
82. pepite de plumb
aș putea să retez
cu un fierăstrău mecanic
lianele încolăcite pe trunchi
și dirijabil de frunze
să mă desprind
să mă risipesc
în aerul devenit
irespirabil
păsărilor le-a
încremenit graiul
trupul li s-a îngreunat
ca al unor pepite de plumb
stau întrerupte fructele
încrețite pe crengi uscate
așteptând să vină
ploaia și vântul
drumul nu-i înapoi
dar nu-i sigur
nici înainte
privesc deasupra
dirijabilul imponderabil
trenul meu amfibie
vehiculul care
și-a pierdut ținta
luna ca un ban vechi
cu strălucirea scursă
mă face să tresar
crengile sparg
acoperișul de sticlă
am atins tavanul vinețiu
mai departe nu se vede nimic
nu mai știu…
83. ultimul tropar
se dedicǎ poetului aurel
sibiceanu
nu poţi intra cu cuvintele tale
fiinţe slobode stol de vrăbii
rătăcite într-o biserică
lași ceara mirărilor
să se topească potolit
sub privirea blândă
a sfinţilor din icoane
stai în genunchi
îngreunat de carne
precum corabia
care și-a pierdut nordul
inundată de apele oceanului
și descoperi smerit senin
adânc în tine crucea
fiordul cuvântului din urmă
în numele tatălui
al fiului și al sfântului
duh amin
84. dacă nordul
dacă nordul ar dispǎrea în mare
încotro ar naviga corăbiile…
acul busolei
sub cadranul spart
s-ar topi
într-un punct
precum elicea unui
elicopter apache
prăbușit
în soare
ursa mare
ar hoinări
în orașul defunct
pe trotuare
pustii...
n-am mai știi
de la pupa la prora
de la venus
la steaua alcora
în jivraj
unde ne-ar izbi
săbiile îngheţate...
aș vrea sǎ scriu un mesaj
pentru cel rătăcit
în noaptea lumii barbare
un insert într-o sticlă
un poem orb plutind
către umbra stelei polare
dacă oasele pământului
s-ar încruci
în văzduh
trosnind
fosforescent...
râurile
descărnate
nu s-ar mai îndulci vin
în pustiul
de duh...
dumnezeu
n-ar mai fi
fiul
incoerent
pierdut
în fiordul
amin
de început...
ce-ar mai fi
fiind
(Din volumul Norduri)
