luni, 23 august 2021

XIII. O antologie de autor Ion Toma Ionescu


76. poetul e un soi de pilot

 

poetul e un soi de pilot

la manşa avionului său supersonic

lansând pe cerul albastru

fumul alb

 

cei mai mulţi rămân piloţi

cu ochii ţintă

pe ecranele ceasurilor

urmărind cum cresc bionic

unghiile pisicii

în torsul întins pe bord

 

doar aceia care fac lupinguri

şi tonouri în picaj

văd în cristalele de gheaţă

firul de aţă subţire întins

 

poezia în vers alb

coboară din cer

pe scripeţi

de ceaţă…

 

dincolo coco

chanel zâna

descinde discret

în acelaşi parfum

în același rondel

în același sonet

din acelaşi arţar

din același alean

din același brumar

din același muntean

pe scara ei de mǎtase

 

meteorologii au prognozat

după ora şase

cod galben de ninsori

institutul blecher a necrozat

noaptea poeziei

în zori

în tramvaiul 26

 

77. cornete de hârtie

 

senectute...

mă striga bucuros tunând

într-un cornet de hârtie

poetul suciu

care tocmai postase pe facebook

o bucată de poezie

postmodernistă

răsturnată pe spate

cu picioarele lungi

suple şi uşor depărtate

proptite în zid

înghiţind nesătulă like-urile

pe caldarâmul suav

al patriei europeea

 

tocmai ce călătorisem

în hiperboreea

înconjurându-mă de cărţi

aşezându-le riguros

în rafturi pe toţi pereţii

până ce suciu

cu tumultul lui tineresc

certificatul ornis şi

sticleţii la purtător

mi-a explicat că sunt falsuri

n-au valoare stilistică

şi sunt degeaba

la fel ca morţii noştri

din revoluţie n-au viitor

 

nu venise singur

era cu jack daniel

marele poet născut

în septembrie cinci

1850 lynchburg

tennessee united states

eliberase raftul de sus al bibliotecii

şi rupând filele cărţilor

făcea cornete

 

îl auzeam ca prin vis

senectute pâlnii

să facem pâlnii

timpul curge

nescris…

 

78. nord

 

ca și cum

cusătura unei răni

însemnase muntele

și muntele îngenunchiase

la căpătâiul timpului

 

continuam să înaintez

gândeam că voi obosi curând

și sleit de puteri

voi cunoaște umbra

înainte să însereze

 

noaptea sângera

întinsă stelele

lunecau sub tăceri

dinadinsă luna de nicăieri

își amânase răsăritul

 

nu mai știam ce-a fost scris

exista acordul părţilor

mă bizuiam pe joc…

cu puţin noroc aș fi putut găsi

nordul hărţilor

 

79. biblioteci virtuale

 

privind dint-o parte

ochiul meu desenează

un vitraliu de frunze

galben-roșii

mișcate de îndeletnicirea

stăruitoare a unor vrăbii

 

patru-cinci

niciodată nu ai

o estimare exactă

nu le poţi număra

prinse în jocul

unei gimnastici

aparent dezordonate

ce leagă zborul scurt

într-o logică doar de ele știută

 

copacul acela e un soi

de bibliotecă

poate că vrăbiile mele

în sala lor de lectură

citesc cu pasiune

cărţile fundamentale

par concentrate

să înţeleagă semnele

hieroglife invizibile

ochiului meu imund

 

sunt straturi a căror

fior sau sens

trebuie recuperat

și așezat pe rafturi

într-o ordine anume

mișcând cu ciocul

deschid tainiţe

legături noi

încă neexplorate

norduri

 

când și când

par a fi descoperit

o imagine unică

o metaforă nepereche

și se strâng

ciripind

s-o împărăţească

împreună

 

ore întregi

cu o încântare vizibilă

lipsită de patimi

apoi într-o detașare

dementă

fiecare se retrage

în nordul de înger

 

80. viaţa e mai complicate

 

viaţa e mai complicată

decât povestea câinelui hachi

întâmpinându-și stăpânul

în faţa unei gări prin care trec

trenurile la ora fixată

până când într-o zi

trenul lui n-a mai sosit

 

dar hachi a continuat

sǎ revină așteptând

la aceeași oră

nouă ani la rând

 

azi l-am văzut pe hachi

stând direct pe traverse

cu privirea lungă aţintită

paralel între șine

mecanicul i-a ghicit

lucirea neagră golul din ochi

și a oprit locomotiva

câţiva metrii în faţa lui

 

ca altădată de la bord

a coborât stăpânul

l-a luat pe hachi și-au plecat

amândoi pe camp

 

81. toamna patriarhului

 

 în timp ce compuneam aceste stihuiri

 s-a stins garcia marquez...

 

aruncasem năvodul

de frunze verzi

spălate de ploaia nobilă

din macondo

visătoare

și limpede precum veșnicia

 

şi în jocul acela îl închipuiam

potrivit

pe garcía márquez

un domn foarte bătrân și cu niște aripi enorme

recompunând grăbit

cu respiraţia înfierbântată

ultima pagină

a veacului de sigurătate

 

erau rânduri întretăiate

șir de cuvinte intraductibile

zbatere a unei păsări

ce simte golul din aer

la ultima răsuflare

captiv în ţinuturile nordului

cu urma sângelui său

pe zăpadă

începuse deja să scrie

cronica unei morţi anunţate

într-un alt veac

mai lung

 

82. pepite de plumb

 

aș putea să retez

cu un fierăstrău mecanic

lianele încolăcite pe trunchi

și dirijabil de frunze

să mă desprind

să mă risipesc

în aerul devenit

irespirabil

 

păsărilor le-a

încremenit graiul

trupul li s-a îngreunat

ca al unor pepite de plumb

stau întrerupte fructele

încrețite pe crengi uscate

așteptând să vină

ploaia și vântul

 

drumul nu-i înapoi

dar nu-i sigur

nici înainte

privesc deasupra

dirijabilul imponderabil

trenul meu amfibie

vehiculul care

și-a pierdut ținta

 

luna ca un ban vechi

cu strălucirea scursă

mă face să tresar

crengile sparg

acoperișul de sticlă

am atins tavanul vinețiu

mai departe nu se vede nimic

nu mai știu…

 

83. ultimul tropar

 

 se dedicǎ poetului aurel sibiceanu

 

nu poţi intra cu cuvintele tale

fiinţe slobode stol de vrăbii

rătăcite într-o biserică

lași ceara mirărilor

să se topească potolit

sub privirea blândă

a sfinţilor din icoane

 

stai în genunchi

îngreunat de carne

precum corabia

care și-a pierdut nordul

inundată de apele oceanului

 

și descoperi smerit senin

adânc în tine crucea

fiordul cuvântului din urmă

în numele tatălui

al fiului și al sfântului

duh amin

 

 

 

84. dacă nordul

 

dacă nordul ar dispǎrea în mare

încotro ar naviga corăbiile…

acul busolei

sub cadranul spart

s-ar topi

într-un punct

precum elicea unui

elicopter apache

prăbușit

în soare

 

ursa mare

ar hoinări

în orașul defunct

pe trotuare

pustii...

n-am mai știi

de la pupa la prora

de la venus

la steaua alcora

în jivraj

unde ne-ar izbi

săbiile îngheţate...

 

aș vrea sǎ scriu un mesaj

pentru cel rătăcit

în noaptea lumii barbare

un insert într-o sticlă

un poem orb plutind

către umbra stelei polare

 

dacă oasele pământului

s-ar încruci

în văzduh

trosnind

fosforescent...

râurile

descărnate

nu s-ar mai îndulci vin

în pustiul

de duh...

 

dumnezeu

n-ar mai fi

fiul

incoerent

pierdut

în fiordul

amin

de început...

ce-ar mai fi

fiind

 

(Din volumul Norduri)

duminică, 22 august 2021

XII. O antologie se autor. Ion Toma Ionescu

 67. cireșul de mai târziu

 

te-am aşteptat

cum aștepţi sǎ se coacă

cireşele de mai târziu iubito

şi iată că s-a-ntâmplat minunea

cireşul alergând pe scări

doldora de cireşe a urcat

la mine în garsonieră

 

n-am decât să mă urc în cireş

să simt în cerul gurii

dulceaţa fructelor...

ştii cum sunt eu acum...

îţi poţi închipui…

stau şi mă-ntreb ca prostul

privind în tavan

ǎle mai demenţiale

cireșe…

şi mă-ntreb

dacă se rupe craca

 

68. dans cu erinii

 

ai desfrunzit

în învelișul zăpezii

unde ne înstrăinaserăm goi

„cu nuielușa de velniș”

desenai

memorii

în petalele strivite

sub noi...

 

dincolo de geam

mijeau zorii

ispite

ademenind

iezii

la păscut...

 

sărind pe fereastră

sprintenă

în roua grădinii

ţi-ai strecurat

gleznele

în iarba albastră

dansând cu erinii

și din caierul

umbrei

s-au înteţit

vâlvătǎi...

 

ochii mei

scânteiau

amnar prelungit

în desfrâu

 

erai  

cremenea

din soare

de care-mi

zdreleam

ochii

eram

apa

de râu

din care-ţi

croiam

rochii..

 

69. joc cu rǎsǎritul de lunǎ

 

cu noi odată

pe coama muntelui urcă luna

întunericul lunecă printre pietre

aşez cu grjă talpa piciorului

să nu calc şarpele

pielea lui rece

te săgetează ca arcul

 

aş putea să întind mâna

aplecat peste balustradă

să ating marginea lunii

şi să împing

rostogolind cercul

pe uliţă în copilărie

 

mai bine prind o rază

şi-mi fac vergea de argint…

dar raza lunecă

sub bluza ta roşie

strecurându-se şarpe

în culcuşul cald

şi muşcând mărul

 

mă simt ca dracu…

adevărul e că odată

mi-ai promis

că mărul ăla

e numai al meu

 

70. drumarul

 

a înflorit ghimpele

a făcut o floare roză moale

deschisă în sinea ei

ca o tuberoză porno

a nopţii

 

invidia pietrei colţuroase

ce-ţi intră în talpă

pe poteci muntoase

s-a transformat în mândrie

deşănţată

 

ea e singura care rămâne

stearpă când treci…

în urma ta vine paznicul caron

şi mângâie piatra

însângerată cu un sărut

 

e o piatră rară şi piatra latră

căci a durut

îţi spun eu latri degeaba

vezi cum se înfruptă

din lună întunericul…

 

turmă de iezi

urcând printre brazi…

azi zorii nu mai vin

doar asfaltatorii

e o luptă…

 

un destin necesar

şi ştii eu nu sunt caron

ci un drumar

care vopsește cu var

linia întreruptă

 

71. nordul poeţilor

 

poeţii au picioarele în catalige

să spargă cu fruntea norii

înaintea lor îngerii pe schiuri

le deschid drumul

precum salvatorii

 

ce e cu picioroangele

alea cu crăcană… se mirară îngerii

nici nu au aripi pe spate

sunt ciudaţi poeţii

şi cangele

ce le ţin picioarele legate

le-au făcut rană…

 

ei continuă să înainteze

în echilibru în marea nordului

pe stăvilarul de la afsluitdijk

măsurând iambii sau

numărând oile

pe partea de dig dinspre den oever

şi spărgând cu fruntea

piatra norilor

 

pietre frǎmântate

împletite cu nuiele de răchite

şi călcate în picioroange inimi

sfărâmate nopţi şi zile

în torturi de falange

în gura monstrului

 

cândva un extraplanetar

desigur boem

va călca nesigur peste stăvilar

minunându-se de poem

 

72. nord de cuvinte

 

intraţi în vagoane vă rog

e periculos să rămâneţi pe scări

în timpul mersului

curenţii de aer vă pot atinge

cu aripa vreunei păsări

doborâtă de smog

 

te poţi dezechilibra

căzând în hăul dintre traverse

în trenul acesta

e loc destul

garnitura dispune

de suficient habitaclu

ajunge până la staţia terminus

a poemului

pentru toţi poeţii

 

o simplă deducţie

nu există pericol iminent să opreşti

înainte de capătul ceţii

metafora căii ferate

fiind permanent în construcţie…

n-ai putea crede

că tot universul din faţa

sau din spatele tău

e o garnitură de tren din cuvinte

 

ţin minte în dimineaţa copilăriei

exersam mersul

pe o singură şină

şi înşiram bănuţi de argint

căutându-i apoi turtiţi

printre pietrele terasamentului

să împodobesc cu ei

coada cometei

 

73. norul de cuvinte

 

stol de păsări

nor de cuvinte se ţin scai

după mine…

de el nu mă pot pierde

mă bântuie...

 

în urechi zumzetul de licheni

a împânzit locul râie a nordului

doar gândurile

avioane de hârtie ies din hartă

am sentimentul

că trag în năvod

un banc de pești adormiţi

către marea moartǎ

 

sarea lucește stins

pe braţele tot mai obosite

 

în buricele degetelor

puzderie de scântei s-au aprins

căutând în nisipul umbrei

trupul întinerit

 

74. lac de umbra

 

cum cad literele

ca nişte frunze în somn

copleşit

de toamnă

copacul

singur

şi-a scuturat chipul

într-un lac de umbra

 

pe jos

ruginitele semne

foşnesc

hieroglife inconsistente

 

scrisul nu rămâne

pe frunzele moarte

doar timpul e veşnic

drumul sfârşeşte

cu ultimul pas

 

în căsuţele

goale

atârnate de crengi

ale păsărilor

fluieră vântul…

 

75. nordul de piatrǎ

 

câte se pot spune despre piatră…

atâtea straturi de rocă

prefigurate de raze

atâtea păsări cuibărite

în somn...

 

dar despre om câte se pot spune…

atâtea straturi de umbră

descǎrnate din cenușile

nordului

purtate de vânt…

 

scad pietrele

pe pǎmânt zilele-s numărate

iar dumnezeu

a scăpat din control

loteria vizelor

sâmbătă, 21 august 2021

XI. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu

 

nordul de salcie

 

înflorise salcia

la margine de drum

crenguţele atârnau subţiri

snopi de lumină

cu flori galbene și

frunzuliţe verzi

precum cuvintele

într-un poem

 

dimineaţă creștinii

au trecut la biserică

și mă tem au tăiat

câte-un mănunchi

de stâlpări

sǎ împletească

din ele coroniţele

pentru icoane

 

azi aș fi vrut

să-ţi împletesc coroniţa

dintr-un poem

când te uitai în oglindă

dar peste umărul tău

m-am zărit

ca un trunchi

de salcie…

 

nord de umbra

 

drumul de dinapoia umbrei

aşa cum e viaţa

umblă cu capul spart

un pian imens potriveşte sunetele

bile de dimensiuni diferite

din sticlă albastră

rostogolite pe trepte către plajă

 

trece un tren pe calea ferată

şi lumina mătură în noapte

ferestrele vagoanelor

la o spinare de traverse –

cine stă să le numere

le purtăm în spate –

te plezneşte pe faţă

un spot luminos

 

ai putea crede că nu se mai opreşte locomotiva

e un ritm terestru

cu intermitenţe

ca travaliul unei gravide

cu umbra căzută în noi

şi capetele sparte

rătăcim mulţimi vide

 

 

crochiu

 

la început a fost pictorul

înmuindu-și în spuma mǎrii penelul

ea privind cǎtre nord ţinea deasupra

un glob luminos

abia de-i cuprindea inelul cu braţele

 

în jur aerul se înroșea dimineţii

sub tălpile goale tot mai albastrele

fremătau valurile

trupul ei liber între cer și pământ

cumpănea malurile… astrele

 

el rob frumuseţii se deda risipei

urca pe dealuri cobora șesuri …

în umbra tușelor potrivea înţelesuri

răscolind peste culorile clipei

nisipuri

 

prinţesa nordică

 

cu mersul tău de prinţesă nordică

te-am zărit într-o carte

cu litere de iarbă

amândoi pe insulă

alergând desculţă şi potrivind

într-un puzzle cuvintele

 

atât de caldă vânt învăluit în

parfumul florilor de cicoare

pielea ta albă

îmi încreţise degetele

nu te puteam atinge

de carne vie

 

te puteam respira

risipindu-mă în aer

şi luminându-mă

de respiraţia ta

te puteam înota arcuind braţele curajoase

deasupra valurilor...

 

mă regăseam eşuat în ţărm

un timp sunetul mării

mă însoţea din cochilii

ecou nevăzut

 

pescǎrușul

 

traversat de cântecul tău

cum marea de un frison continuu...

tu ieşi din spumă printre piruiete

lunecând în ceaţa subţire

şi intrându-mi în gură

şi-n ochi…

 

singur pe faleză

sărat de tine

te simt prin toţi porii

pescăruş ce mă sfâşie

cu sunetul acela ciudat şi trist

 

clipele sparg

nimic nu mai are

întinderea corectă

o maşină se striveşte de pod

mă arunc pe spate spre valuri

plutesc în aer nu ştiu dacă

voi reuşi să ating apa

arcul buzelor tale

marginea lumii

de care mi-am agăţat respiraţia…

nord de animal

 

acea înfăşurare de linii

curgere de ape

coapsele întinse

pe nisipul plajei

sunetul baritonal

al saxofonului

agăţat de statueta

de jad imperial

ce dansează

 

şi lustra

clătinându-se

fluture orb...

ţipă aerul corb bătrân

fericirea e

animalul de pradă

care pândeşte

dar nu te-atinge

să nu-i simţi

ghearele

 

dans cu negresa

 

ritmul pune stăpânire pe braţe

pe coapsele care se unduiesc

mătasea neagră a ochilor mei

lunecă înfrigurată

descoperind sub piele luciul de abanos

 

sfâşietor dansul unei femei singure

 

clapele pianului se sparg

ca razele soarelui roşu

când se ating de valuri

şi intră dedesubt

 

am trecut prin viaţă

asemeni lui

fără să dansez cu negresa

în consecinţă

fără să înţeleg nimic

 

nord de strigoi

 

azi-noapte te-am vǎzut goală

între oglinzi

apele lor te încolǎciseră ca două

pârâuri gemene de munte

 

se repezeau pe curmătură

între muncele rotunjite

de dogoarea verii

săreau stropi

 

abia de zăream

două mure

așezate simetric

în calea sălbăticiunilor

 

ochii mei doi

tocmai învǎţaseră

să urle ca

puii de lup

 

spre dimineaţă

ai deschis fereastra

afară bântuiau strigoi

și crăpau pietrele în ger

 

grâul încolţise pe

pervaz și funia

de usturoi

atârna de cer

 

peisaj marin

 

în fereastra deschisă

cuvintele se scriu direct în mare

pe decupajul albastru

care se adânceşte sau se întinde

nici urmă de valuri

 

vântul îşi face cuib

potolind pe strune o muzică

ce se deschide în lumină

cum dimineţii

lanul de floarea soarelui

 

trupul de abanos al femeii

eliberat de mângâieri prelungi

iese din raze

şi tresare când razele

se transformă în lacrimi

şi cad în mare

 

se arcuieşte negresa

ca o stafie dispărând în adânc

după un timp

o zăresc despicând apa sărată

cu un crab pe sân…

(Din volumul Norduri)