sâmbătă, 21 august 2021

XI. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu

 

nordul de salcie

 

înflorise salcia

la margine de drum

crenguţele atârnau subţiri

snopi de lumină

cu flori galbene și

frunzuliţe verzi

precum cuvintele

într-un poem

 

dimineaţă creștinii

au trecut la biserică

și mă tem au tăiat

câte-un mănunchi

de stâlpări

sǎ împletească

din ele coroniţele

pentru icoane

 

azi aș fi vrut

să-ţi împletesc coroniţa

dintr-un poem

când te uitai în oglindă

dar peste umărul tău

m-am zărit

ca un trunchi

de salcie…

 

nord de umbra

 

drumul de dinapoia umbrei

aşa cum e viaţa

umblă cu capul spart

un pian imens potriveşte sunetele

bile de dimensiuni diferite

din sticlă albastră

rostogolite pe trepte către plajă

 

trece un tren pe calea ferată

şi lumina mătură în noapte

ferestrele vagoanelor

la o spinare de traverse –

cine stă să le numere

le purtăm în spate –

te plezneşte pe faţă

un spot luminos

 

ai putea crede că nu se mai opreşte locomotiva

e un ritm terestru

cu intermitenţe

ca travaliul unei gravide

cu umbra căzută în noi

şi capetele sparte

rătăcim mulţimi vide

 

 

crochiu

 

la început a fost pictorul

înmuindu-și în spuma mǎrii penelul

ea privind cǎtre nord ţinea deasupra

un glob luminos

abia de-i cuprindea inelul cu braţele

 

în jur aerul se înroșea dimineţii

sub tălpile goale tot mai albastrele

fremătau valurile

trupul ei liber între cer și pământ

cumpănea malurile… astrele

 

el rob frumuseţii se deda risipei

urca pe dealuri cobora șesuri …

în umbra tușelor potrivea înţelesuri

răscolind peste culorile clipei

nisipuri

 

prinţesa nordică

 

cu mersul tău de prinţesă nordică

te-am zărit într-o carte

cu litere de iarbă

amândoi pe insulă

alergând desculţă şi potrivind

într-un puzzle cuvintele

 

atât de caldă vânt învăluit în

parfumul florilor de cicoare

pielea ta albă

îmi încreţise degetele

nu te puteam atinge

de carne vie

 

te puteam respira

risipindu-mă în aer

şi luminându-mă

de respiraţia ta

te puteam înota arcuind braţele curajoase

deasupra valurilor...

 

mă regăseam eşuat în ţărm

un timp sunetul mării

mă însoţea din cochilii

ecou nevăzut

 

pescǎrușul

 

traversat de cântecul tău

cum marea de un frison continuu...

tu ieşi din spumă printre piruiete

lunecând în ceaţa subţire

şi intrându-mi în gură

şi-n ochi…

 

singur pe faleză

sărat de tine

te simt prin toţi porii

pescăruş ce mă sfâşie

cu sunetul acela ciudat şi trist

 

clipele sparg

nimic nu mai are

întinderea corectă

o maşină se striveşte de pod

mă arunc pe spate spre valuri

plutesc în aer nu ştiu dacă

voi reuşi să ating apa

arcul buzelor tale

marginea lumii

de care mi-am agăţat respiraţia…

nord de animal

 

acea înfăşurare de linii

curgere de ape

coapsele întinse

pe nisipul plajei

sunetul baritonal

al saxofonului

agăţat de statueta

de jad imperial

ce dansează

 

şi lustra

clătinându-se

fluture orb...

ţipă aerul corb bătrân

fericirea e

animalul de pradă

care pândeşte

dar nu te-atinge

să nu-i simţi

ghearele

 

dans cu negresa

 

ritmul pune stăpânire pe braţe

pe coapsele care se unduiesc

mătasea neagră a ochilor mei

lunecă înfrigurată

descoperind sub piele luciul de abanos

 

sfâşietor dansul unei femei singure

 

clapele pianului se sparg

ca razele soarelui roşu

când se ating de valuri

şi intră dedesubt

 

am trecut prin viaţă

asemeni lui

fără să dansez cu negresa

în consecinţă

fără să înţeleg nimic

 

nord de strigoi

 

azi-noapte te-am vǎzut goală

între oglinzi

apele lor te încolǎciseră ca două

pârâuri gemene de munte

 

se repezeau pe curmătură

între muncele rotunjite

de dogoarea verii

săreau stropi

 

abia de zăream

două mure

așezate simetric

în calea sălbăticiunilor

 

ochii mei doi

tocmai învǎţaseră

să urle ca

puii de lup

 

spre dimineaţă

ai deschis fereastra

afară bântuiau strigoi

și crăpau pietrele în ger

 

grâul încolţise pe

pervaz și funia

de usturoi

atârna de cer

 

peisaj marin

 

în fereastra deschisă

cuvintele se scriu direct în mare

pe decupajul albastru

care se adânceşte sau se întinde

nici urmă de valuri

 

vântul îşi face cuib

potolind pe strune o muzică

ce se deschide în lumină

cum dimineţii

lanul de floarea soarelui

 

trupul de abanos al femeii

eliberat de mângâieri prelungi

iese din raze

şi tresare când razele

se transformă în lacrimi

şi cad în mare

 

se arcuieşte negresa

ca o stafie dispărând în adânc

după un timp

o zăresc despicând apa sărată

cu un crab pe sân…

(Din volumul Norduri)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu