Mă
târăsc să aprind lumina. Mă liniştesc puţin şi încerc să scriu precipitat pe o
pagină, visul. Poate reuşesc sã înnod firele. Din spatele meu, ieşind din
aşternuturi, un personaj feminin, cu ascendent în vis, mǎ scutește sǎ-i susţin
privirea. Parcǎ n-aș fi acolo. Silueta ei de femeie tânãrã, mult mai înaltã în
vălu-i alb transparent, care nu reușește șǎ-i umbreascǎ sânii, pulpele
pendulând fosforescent, se scurge afarã pe uşã În tăcere. Un timp s-a oprit la
portiţa din spatele grǎdinii, ascultând freamãtul pãdurii. Apoi Maria a
dispǎrut.
*
Pe calul alb, mi se părea o apariție ireală care îmi zdruncina oarecum
convingerea, deja fixată în mintea mea, că poveștile nu sunt fructe ale realității
și că întâlnirea cu zâna din vis, nu va fi să se împlinească vreodată. Dar
fructul viu la streașina privirii mele era acolo, aievea și va rămâne mult timp
ca un cocoș de tablă, pus fără noimă pe coama casei, s-o păzească de focul
fulgerului sau de alte pericole.
Călărea fără șa. O
nălucă ce tulbura aerul, risipind un văl discret de parfumuri în praful lăsat în
urmă. A trecut în trombă pe lângă mine, venind dinspre herghelie și numai o fracțiune de secundă m-a luminat cu privirea ei senină, ca o promisiune,
dar și cu o ușoară mustrare, pentru gândul ce mă încercase că zânele nu există.
Când m-am trezit cu Maria în spatele meu pe malul Argeșului, ochii îi scânteiau
cu luciri tăioase. Se vedea că scăpase dintr-o ceartă cu inginerul. A sărit de
pe cal și mi-a întins căpăstrul.
– Nu te miști de aici până
nu mă întorc, și, dacă vezi că se apropie cineva, strigi! După care aruncă
peste umăr ca să știu:
– Mă cheamă Maria! Începu să
se dezbrace. Până în marginea râului se eliberase de tot. N-am cum s-o descriu.
Goliciunea ei în lumina amiezii îmi surpase tot firescul pe care-l știusem până
atunci. Nici măcar nu am apucat să-i strig că vijoiul acolo era adânc și periculos.
Se înecaseră mulți. Pe albia Argeșului cei de la “Metale rare” excavaseră din
loc în loc, căutând titan. Au rămas în urmă gropi adânci. Erau timpuri când nu
se mai căuta aurul.
S-a aruncat în apă. Brațele spărgeau valurile ținând parcă apa în loc. Și-a
găsit un ritm bun și a început să înainteze contra curentului. N-a stat mult în
apă, doar atât cât să-și demonstreze sieși că reușește s-o domine. A ieșit pe
mal cu naturalețe, fără să-mi ceară să pun cătușe privirii libere ce-i studia
corpul destins. Și-a tras din mers peste pielea udă hainele împrăștiate în
nisip.
– Mă cheamă Maria, mi-a zâmbit
cald de data asta, ca și cum consumaserăm împreună o poveste de dragoste. Mi-a întins
mâna, cu cealaltă apucând de căpăstru calul alb și, încălecând a plecat.
*
L-am scos întâi pe al
meu. Ea, mai înceată, abia de se mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor
mâinile amândouă pe sub pulovărul ei, să o ajut, pănă am simţit zbateria
hulubilor speriaţi luăndu-şi zborul de pe prispă. Am apucat să i-l trag peste cap şi s-a deschis
brusc uşa. Era bunica venise în fugă cu andrelele în mână, ca să nu piardă
ochiurile. Nu ştiu cine-i şoptise la ureche unde sunt.
*
Atingeam cu privirea
ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în
jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de muselinǎ subţire, verde mentă, al
capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se
rotunjeau sau se alungeau suple dedesubt. Ştiam bine că nu aveam voie să
folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de secundă se
întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul,
de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.
*
Valurile izbite de stânci ne însoţeau în
plimbarea prin Grădinile Castelului de la Balcic, şi parcă inima reginei s-ar fi
auzit încă bătând, urcând sau coborând pe scări, în liniştea frunzelor prin
care se strecura o lumină specială, răcoroasă şi blândă în miezul caniculei.
Călcăm cu atenţie pe aleile pietruite căutând urmele paşilor ei. Alături în oglinda apei un nufăr şi-a deschis floarea albă cu
un soare la mijloc, şi, nemişcată, pe o lespede de piatră, ţestoasa sfidătoare
ne aruncă o privire pasivă din pragul casei, numărându-şi greu anii pe lujerul
subţire al gâtului. Oare ţestoasa asta ce ne stă dinainte în amorţire, o mai
ţine minte pe „Sultana”? Aşa îi spuneau localnicii reginei Maria…
*
Dacǎ am fi fost
soldaţi în armata românǎ, în dupǎ-amiaza de ieri la Club 99, în onoarea Mariei
Gheorghiu – ca altǎdatǎ într-o altǎ viaţǎ, în onoarea reginei Maria, – ar
fi trebuit sǎ salutǎm momentul plin de har și emoţie cu puștile înfipte în
pǎmânt. Nu eram decât poeţi, și, tǎcuţi, am încercat sǎ ne ridicǎm la înǎlţimea
tensionatǎ a unei voci care urca muntele ca un Sisif de un omenesc aparte.
Maria, ieri a fost într-o stare de graţie.
Când i se pǎrea cǎ
glasul nu atinge perfecţiunea, se oprea, dar nu privea în jos la prǎpastie, se
sprijinea pe o piatrǎ și o lua din nou de la-nceput urcând, cu credinţa cǎ sala
aceea prietenoasǎ a poeţilor o va susţine sǎ ajungǎ în vârf. Ne-a dǎruit ceva
special de neuitat, din încǎperea ei de suflet, din odaia bunǎ.
*
Şi, o seară magică, dintre cele care te
înalţă!… Pe plajă, la Tuzla – în pragul nopţii, arzând
odată cu focul, poezia şi glasul măiastru al Mariei Gheorghiu. Si pe fundal, obsedant, rostogolindu-se
cu valurile, secundele lungi ale veacurilor...
Împletituri de lână extrase de pe blog sau
din recenta mea carte, încă netipărită, Tobârlanii, a treia versiune a romanlui
Guşterele, însoţite de fotografii cu Maria Gheorghiu. Fără legătură cu Mariile
mele din roman...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu